Intervenţia mea se doreşte o reparaţie morală pentru tinerii, cunoscuţi sau necunoscuţi, care au încercat să se împotrivească regimului Ceauşescu. Baza documentării pentru comunicare o constituie interviurile realizate cu doamna Rodica Uncescu, mama fostului elev Iulian-Mugurel Călinescu, în ziua de 31 mai 2002, la domiciliul acesteia din Botoşani, şi cu domnul Cristian Duţescu, fost elev al Liceului „Mihai Viteazul“ Bucureşti, în prezent avocat în Baroul bucureştean, interviu realizat în ziua de 12 iunie 2002 la Bucureşti. Fără bunăvoinţa acestor persoane şi a puţinelor informaţii culese din presa anilor 1990-1993, comunicarea nu ar fi putut fi realizată. Interviurile realizate au fost puse la dispoziţia Departamentului de istorie orală al Memorialului Sighet, putând fi ascultate de toţi cei interesaţi de cunoaşterea istoriei epocii Ceauşescu.
Accentuarea regimului represiv în România, deteriorarea situaţiei economice şi scăderea nivelului de trai al populaţiei după 1980 a dus la reapariţia unor forme de rezistenţă anticomuniste. Pe fondul acesta, unii elevi de liceu au încercat, cu propriile lor forţe, să participe şi să sprijine disidenţa intelectuală şi revoltele muncitoreşti din România. Multe acţiuni nu sunt cunoscute, datorită înăbuşirii lor încă din faşă de către organele de securitate şi datorită cadrului restrâns în care se discuta pe marginea unor asemenea forme de rezistenţă. Teama ca ele să nu devină de masă, să nu antreneze un număr mai mare de tineri a făcut să fie prezentate ca acţiuni fără conotaţii politice. Despre două asemenea cazuri de liceeni care s-au împotrivit dictaturii ceauşiste, în perioada ei cea mai cumplită – 1982-1989 –, mi-am propus să vorbesc astăzi în faţa Dumneavoastră.
Primul caz este cel al elevului Iulian-Mugurel Călinescu, născut la 28 mai 1965 la Botoşani şi mort la vârsta de 20 de ani de leucemie, după ce a făcut cunoştinţă cu metodele de anchetă ale fostei securităţi. Acest tânăr împlinea, astfel, simbolic lunga serie de elevi ai liceului „A.T. Laurian“ din Botoşani care au avut de suferit de pe urma represiunii comuniste în anii 1950-1960 (Istoria Liceului „Laurian“, f.e., Botoşani, 1999, p. 24.)
Anul 1982 îl găseşte elev în clasa a XI-a B la Liceul „A.T. Laurian“ din Botoşani. În acel an, la 1 iulie, botoşănenii primiseră vizita „de lucru“ a conducătorului N. Ceauşescu, vizită pe care elevii şi dascălii lor erau obligaţi să o onoreze cu prezenţa, însoţiţi de lozinci mobilizatoare, steaguri, fluturaşi etc. Străzile, instituţiile erau împănate cu lozinci din „opera“ genialului conducător. În timp ce propaganda de partid nu prididea cu prezentarea „marilor“ realizări, populaţia simţea pe pielea ei urmările programului de „alimentaţie raţională“, măsurile de raţionalizare a produselor de primă necesitate, cozile interminabile la produsele alimentare. Revoltat de toate acestea, Iulian-Mugurel Călinescu şi-a propus să protesteze faţă de toate abuzurile şi nedreptăţile regimului prin scrierea de lozinci anticomuniste pe zidurile unor clădiri, panouri publicitare, garduri (Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni, Inspectoratul pentru cultură a jud. Botoşani, 1997, p. 173), sperând că astfel le va trezi conştiinţa şi altor concetăţeni care să ia atitudine împotriva regimului. Înscrisurile sale erau de genul „Vrem sindicate libere“, „Vrem libertatea cuvântului“, „Jos Ceauşescu“, erau grafiate cu cretă forestieră, cretă care se şterge foarte greu. Cel care îl aproviziona era colegul lui de bancă, al cărui tată era pădurar. Apărute în diferite locuri din centrul oraşului Botoşani ele au pus în alertă organele de securitate. După dezvăluirile unui lucrător al acestei instituţii, un post de filaj a funcţionat zi şi noapte, după apariţia primelor lozinci anticomuniste în oraş. Cum acţiona Mugurel? După ce îşi termina lecţiile, asculta ştirile de la „Europa Liberă“, pe care radioul său poposea cel mai des, îmbrăcat în echipament sportiv, ieşea să-şi facă „antrenamentul“ de seară. Locuia într-un bloc central, pe str. Marchian nr. 64, chiar („Gazeta de Botoşani“, nr. 18, 1 februarie 1990) în faţa Casei Sindicatelor, atunci în construcţie. În fugă, pe panourile şantierului de acolo scria lozinci, după care îşi continua periplul, lozincile fiind scrise chiar şi pe zidurile Comitetului Judeţean de Partid. A fost prins, la începutul lunii octombrie, când încă nu începuseră cursurile şcolare, elevii şi profesorii fiind antrenaţi la campania agricolă de toamnă., Dezamăgirea securiştilor puşi pe urma „bandiţilor“ care le creau insomnii a fost foarte mare. Se aşteptau să descopere o organizaţie, un grup, iar cel arestat şi încătuşat era aproape un copil. Avea doar 17 ani: nici nu era bine cunoscut în liceu, deoarece în acea toamnă se transferase de la Liceul „Mihai Eminescu“. În acea seară de sâmbătă, mama sa, văzând că întârzie, intră în panică. Îi cunoştea opiniile, ştia că ascultă „Europa Liberă“, „Vocea Americii“, că este un veşnic nemulţumit de situaţia din ţară şi din familia sa (mama, şefă de unitate la Magazinul „Borangic“, după ce i s-a înscenat o fraudă, a fost dată la o muncă sub calificarea ei). În loc ca băiatul să ajungă acasă, în acea noapte a primit vizita organelor de securitate. Va fi audiată, ameninţată, casa îi va fi percheziţionată, vor fi căutate mai ales cărţile şi caietele băiatului, toate însemnările lui. Aparatul de radio a fost găsit pe lungimea de undă a „Europei Libere“, alt capăt de acuzare. De soarta băiatului n-a ştiut nimic câteva zile. A aflat prin bunăvoinţa unei funcţionare, că era închis la Securitate într-o cameră şi păzit de un câine uriaş. Revenit acasă, după câteva zile de anchetă, băiatul va fi total schimbat: abătut, taciturn, refuzând să vorbească despre tratamentul la care a fost supus. Rar îi mărturisea mamei că era pus să stea cu mâinile în sus în faţa unei lumini foarte puternice şi că era de fiecare dată servit cu cafea, el, un copil de 17 ani. Pus în libertate, la cel mult două zile, era chemat la Securitate şi anchetat, pus să dea declaraţii. A urmat scenariul obişnuit în asemenea cazuri: oprobiul public. Punerea în discuţia UTC-ului, sancţionat, iar apoi, în Aula Liceului, în prezenţa conducătorilor de partid locali, ai tuturor directorilor de liceu din judeţ, o şedinţă exemplară la care a fost obligată să asiste şi mama băiatului. Fosta directoare a liceului, soţia unui important activist de partid a fost neiertătoare, înfierând cu „mânie proletară“ faptele elevului Iulian-Mugurel Călinescu. I s-a întocmit dosar pentru şcoala de corecţie; ameninţările se ţineau lanţ la adresa mamei şi a băiatului. Bătând la mai multe uşi, mama a reuşit să-l absolve de şcoala de corecţie. Băiatul părea a fi lăsat în pace, dar telefonul era ascultat şi familia supravegheată discret. În 1983 termină liceul cu rezultate foarte bune şi se înscrie la Institutul de Studii Economice a Universităţii Al.I. Cuza-Iaşi.
Ochiul vigilent al Securităţii a făcut ca Mugurel să nu-şi vadă visul cu ochii – acela de a deveni student. A „căzut“ cu câteva sutimi după ultimul admis. A urmat încorporarea. Aici comisia medicală l-a găsit bolnav de leucemie („Gazeta de Botoşani“, joi 1 februarie 1990). Vestea bolii a căzut ca un trăsnet. Din mărturiile mamei am aflat că n-a fost un copil bolnăvicios. De o constituţie atletică, îngrijit de mama sa cu o dragoste exagerată chiar, a trecut prin toate spitalele mari din ţară; cu toate acestea, moare în februarie 1985.
Din mărturiile mamei, care i-a supravegheat ultimele zile de viaţă în spital, am reţinut că, înainte de moarte îi repeta: „Mamă, ce călăi sunt oamenii ăştia“ (Interviul realizat cu dna Rodica Uncescu, 31 mai 2002, Botoşani). Ce vroia să spună, ce ascundeau aceste cuvinte, doar Mugurel şi cei care l-au anchetat ştiu. La înmormântarea sa, mama spune că au fost prezenţi mulţi securişti îmbrăcaţi în civil, probabil să-şi guste succesul. Un „duşman al poporului“ era răpus, sau poate să mai tragă cu urechea la ce spun şi comentează cei prezenţi la înmormântare. După acest trist deznodământ, cei ce l-au cunoscut nu se sfiau să afirme că această mândreţe de băiat a murit iradiat de Securitate („Cotidianul“, 30 mai 1993).
Evenimentele din decembrie 1989 i-au dat speranţe mamei; a încercat să facă lumină în cazul băiatului său. A adresat scrisori CPUN-ului, preşedintelui Ion Iliescu, Procuraturii generale, organelor de presă. Vroia să cunoască dosarul întocmit de Securitate băiatului, să-i reabiliteze memoria. În ianuarie 1990 a sperat că se va face dreptate. A fost chemată la CPUN şi i s-a spus că dosarul va fi redeschis. Apoi a urmat tăcerea. La memoriul adresat preşedintelui I. Iliescu, din 24 septembrie 1990, n-a primit nici un răspuns. A fost chemată la Procuratura Militară de la Iaşi, unde un procurator a pus-o la punct, cerându-i să-şi ţină gura pentru că băiatul a murit „la spital, nu la Securitate“, iar dosarele de acolo „nu se vor redeschide niciodată“.
Cu toate că au trecut 17 ani de la moartea băiatului, doamna Rodica Uncescu încă mai speră în dreptate. S-a adresat cu un memoriu, în anul 2001, domnului Gh. Onişoru, preşedintele CNSAS. Răspunsul dat în 20 noiembrie 2001 sună scurt: „După primirea răspunsurilor de la cei trei deţinători de fonduri de arhivă, provenind de la fosta Securitate, vă vom face cunoscut rezultatul cercetărilor“. Mama plânge, îi face cuvenitele obiceiuri creştineşti şi aşteaptă să cunoască ce a făcut atât de grav fiul ei încât să merite moartea la numai 20 de ani.
Al doilea licean cunoscut de mine, încercând să se împotrivească dictaturii, este Cristian Duţescu, fost elev al Liceului „Mihai Viteazul“ din Bucureşti. În toamna anului 1989 era elev în clasa a XI-a D. Nu împlinise 17 ani când a ajuns în închisoarea din Calea Rahovei pentru motivul că a conceput şi a împrăştiat manifeste împotriva lui Nicolae Ceauşescu („Tineretul Liber“, sâmbătă 27 ianuarie 1990). Ce l-a determinat pe Cristian să ajungă un protestatar? În cazul său, motivele sunt mai profunde şi personale.
În familia sa, ambii bunici au fost deţinuţi politici iar străbunicii fuseseră declaraţi chiaburi, deci duşmani ai poporului muncitor. Propaganda deşănţată iniţiată de Ceauşescu în pregătirea Congresului al XIV-lea depăşise orice închipuire. Atunci s-a hotărât să acţioneze. A discutat cu colegii să întreprindă un protest colectiv. Unii dintre ei l-au făcut să înţeleagă că ar fi un gest gratuit. Temându-se să nu fie descoperiţi şi ştiind că în Codul Penal pedepsele sunt mai grave pentru acţiuni organizate în colectiv, a hotărât să treacă de unul singur la fapte. Concepe manifeste, hotărât să le răspândească prin centrul Capitalei şi să trimită două scrisori la „Europa Liberă“ şi „Vocea Americii“, în care să demaşte propaganda ceauşistă mincinoasă şi să facă cunoscută realitatea din ţară.
Momentul ales n-a fost întâmplător. Se pregătea Plenara care trebuia să aprobe documentele pentru Congresul al XIV-lea P.C.R. şi acţiunile de protest ar fi avut un ecou deosebit în conştiinţa opiniei publice. Cum şi-a pregătit manifestele? A luat poza dictatorului din almanahurile care apăreau atunci şi sub aceste poze a inserat următorul text: „Criminal periculos. A se prinde mort sau viu. Recompensă: recunoştinţa a 23 de milioane de oameni.“ (Ibidem) A realizat 14 asemenea manifeste. Le-a pus într-un rucsac şi, la ora 1 noaptea, când se gândea ca nimeni nu-l va putea vedea, a început acţiunea. Şi-a ales străzi centrale, unde se aflau instituţii importante, ambasade. Primele 3-4 manifeste le-a lipit pe str. Mendeleev şi se îndrepta spre Bd. Dacia, pentru a-şi continua acţiunea, ştiind că aici sunt sediile mai multor ambasade şi impactul asupra opiniei publice internaţionale va fi mai mare.
A fost prins, în dreptul Hotelului „Dorobanţi“, în noaptea de 24/25 octombrie 1989, în jurul orei 1,30. I s-au pus cătuşele şi a fost dus la Secţia de poliţie nr. 1 de pe str. Ana Ipătescu. Dimineaţa a fost dus la sediul I.G.P.-Direcţia Cercetări Penale, unde maiorul Giurescu l-a anchetat toată ziua de 25 octombrie până noaptea foarte târziu. De aici a fost transferat la sediul Securităţii din Calea Rahovei nr. 38, unde nu-şi mai aminteşte toate persoanele care l-au anchetat. A fost „cazat“ la Secu, fără mandat de arestare sau alt document legal, timp de 8 zile. În acest timp, familia a primit „vizita“ organelor de Securitate. I s-a făcut percheziţie domiciliară; au fost luate caietele lui Cristian cu diferite însemnări, poeziile, eseurile, cele două scrisori pe care le pregătise pentru „Europa Liberă“ şi „Vocea Americii“. La percheziţie, agravant a fost şi faptul că un aparat de radio din casă a fost găsit pe frecvenţa „Vocii Americii“, ceea ce a dus la concluzia că orientarea întregii familii era împotriva orânduirii socialiste. Măsurile represive s-au abătut şi asupra familiei: tatăl, salariat la Bibloteca Centrală de Stat a avut contractul de muncă desfăcut, mama, avocat, începând cu 1 ianuarie 1990 era exclusă din Baroul bucureştean (Inteviul realizat cu dl Cristian Duţescu, 12 iunie 2002, Bucureşti).
După anchetarea şi arestarea lui Cristian Duţescu, i s-a dat drumul în schimbul unei declaraţii că a participat la spargerea unor maşini şi promisiunea că nu va povesti nimănui despre condiţiile anchetei. „Unitatea“ de monolit a poporului în jurul partidului nu trebuia să fie lezată, iar Ceauşescu nu vroia deţinuţi politici în preajma Congresului al XIV-lea (Ibidem).
În timpul cât a fost arestat organele de Securitate au făcut cercetări în grupul de prieteni ai săi, asupra cărora s-au făcut presiuni (Mihai Vintilă, Alex. Munteanu, Alex. Pleşi), care, deşi la curent cu faptele sale, nu l-au trădat („Tineretul Liber“, sâmbătă 27 ianuarie 1990, p. 3).
A revenit la şcoală după 1 noiembrie. Colegii l-au primit ca pe un erou. A urmat sancţionarea sa, excluderea din UTC şi, mai grav, exmatricularea din Liceul „Mihai Viteazul“ cu dreptul de reînscriere la Grupul Şcolar Industrial „23 August“. Nu s-a împăcat cu această situaţie. A contestat sancţiunea, cerând să fie reprimit în liceu. N-a avut succes. Temându-se să nu i se însceneze ceva urât, un „accident“ sau o „bătaie“ cu băieţii de cartier, n-a dat curs hotărârii de a merge la „23 August“. Cu ajutorul unor prieteni de familie s-a internat la Spitalul „Cantacuzino“ pentru o afecţiune digestivă, stând până aproape de vacanţa de iarnă. De Liceul „Mihai Viteazul“ răspundea un maior de Securitate, Sora, care îl mai convoca din când în când pentru discuţii şi declaraţii.
Evenimentele din decembrie 1989 l-au adus din nou în stradă. În zilele firebinţi ale Timişoarei a stat însă cuminte; se temea să nu fie din nou arestat. Din 22 decembrie a fost prezent în toate punctele fierbinţi ale revoluţiei. Pe 23 decembrie a venit la Liceul „Mihai Viteazul“, a luat un steag şi cu ceilalţi colegi a pornit spre Piaţa Romană. Cu umor, Cristian povesteşte că directoarea de atunci a liceului a intrat în panică; se temea să nu fie poate agresată datorită atitudinii ei în timpul cercetării. N-a fost vorba de aşa ceva.
Cu inteligenţă şi fermitate, şi-a spus cuvântul asupra problemelor grave cu care s-a confruntat ţara după 1989. S-a înscris în P.N.L.; a fost printre primii o sută de fondatori. A luat parte la Piaţa Universităţii. A vorbit din balcon la peste 100.000 de participanţi. Zilele acelea l-au marcat în mod deosebit. A crezut că entuziasmul, curajul tinerilor va servi revoluţiei. Încet, încet, idealismul îl va părăsi. A fost reintegrat la Liceul „Mihai Viteazul“.
În 1990 a editat, împreună cu alţi colegi talentaţi, o revistă şcolară „Scripta Manent“. Absolvind în 1991 liceul, a devenit student la Facultatea de Drept. În prezent, la cei 29 de ani, Cristian Duţescu este avocat în Baroul bucureştean. În faţa realităţilor aspre ale vieţii, idealismul tinereţii păleşte. Visele sale, speranţele sale se lasă încă aşteptate. Nu are carnet de revoluţionar, nu face parte din A.D.P. şi nici ca disident politic nu este recunoscut. Cu amărăciune, Cristian recunoaşte că, pentru a răzbate în viaţă, îţi trebuie relaţii şi putere.
Iată încă un adolescent care, cu mijloacele sale, a încercat să se opună dictaturii. Şi chiar dacă aceşti adolescenţi nu au reuşit în demersurile lor, faptele lui Mugurel-Iulian Călinescu şi Cristian Duţescu dovedesc că nu toţi românii s-au împăcat cu regimul Ceauşescu, ci dimpotrivă, unii, şi nu puţini, au încercat să i se opună „dar să nu se creadă că aceasta era linia Şcolii – era excepţia“ (Istoria Liceului „Laurian“, p. 242), se afirma în Istoria Liceului „Laurian“. Şi cred că acesta era adevărul.
Voi încheia cu rostirea lui Cristian Duţescu din articolul de fond al revistei şcolare „Scripta Manent“, editată la 1 martie 1990: „Vor putea oare urmaşii noştri să pătrundă, dincolo de constatarea istorică a evenimentelor, psihologia unui popor încarcerat 45 de ani? Vor înţelege oare ce a însemnat curajul de a spune NU într-o perioadă în care fiecare murmur era flagelat cu necruţare? Vor şti ce a reprezentat condamnarea implacabilă la mediocritate pentru o naţiune întreagă? Noi va trebui să-i ajutăm să înţeleagă toate acestea, pentru ca nimic din ce a fost să nu se mai repete“.
*
Bibliografie:
Tineretul Liber, 27 ianurie 1990.
Gazeta de Botoşani, 26 mai 1993 şi 1 februarie 1990.
Istoria Liceului „A.T. Laurian“;
Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni, Inspectoratul pentru Cultură al Jud. Botoşani, 1997;
Cotidianul, 30 mai 1993.
„Scripta Manent“, rev. şcolară, nr. 1 martie 1990;
Interviurile din 31 mai 2002 cu mama elevului Iulian-Mugurel Călinescu, doamna Rodica Uncescu-Botoşani, şi din 12 iunie 2002 cu domnul Cristian Duţescu, avocat în Baroul bucureştean
Comunicare prezentată la simpozionul internaţional de la Memorialul Sighet, iulie 2002 şi publicată în volumul Anale Sighet X: Anii 1973-1989 – Cronica unui sfârşit de sistem, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
