În 1988 am constituit gruparea «Alianţa Naţională R pentru restructurare, reconstrucţie şi redeşteptare». Printre activităţile „ostile“ pe care urma să le desfăşurăm se afla şi redactarea, tipărirea şi difuzarea unei publicaţii clandestine „cu conţinut duşmănos“, intitulată „România“, cu scopul de a atrage cât mai mulţi aderenţi şi a „instiga la acţiuni antistatale“. „Platforma-program“ a grupării este redată în conţinutul articolului intitulat „Ce vrem noi“ – scris de inculpatul Băcanu Petre.
În baza celor stabilite anterior, ca fiecare dintre membrii grupării să contribuie la redactarea publicaţiei clandestine, inculpatul Uncu Anton a scris articolul „Am crezut“, inculpatul Creangă Mihai articolul „Am ales România“, iar inculpatul Niculescu Maier articolul „Trandafirii nu cresc în pustiu“– toate cu conţinut duşmănos politicii partidului şi statului nostru.
Am luat la cunoştinţă că faptele mele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complot, prevăzute de art. 167, alin.3 Cod Penal, pedepsit cu moartea sau închisoarea de la 15 la 20 de ani.
Activitatea mea infracţională a constituit o rătăcire vremelnică. Dacă mi se va acorda clemenţă şi se va aproba să fiu pus în libertate, cunosc că această hotărâre nu va atrage după sine scoaterea mea de sub urmărire penală, iar la infracţiunea de complot prescripţia operează după trecerea a 15 ani etc.
În textul-declaraţie pe care l-aţi auzit am strecurat câte ceva din limbajul Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii. Cam aşa urma să sune o declaraţie angajament smulsă de torţionarii din direcţia a VI-a. Nu ştiu dacă Justiţia post-revoluţionară a catadicsit să prescrie acest infam articol din Codul Penal comunist.
Domnilor, n-au trecut încă 15 ani, aşa că ne puteţi lua!
Să nu se creadă că Securitatea ultimilor ani se schimbase: aceleaşi metode medievale de tortură, acelaşi limbaj, cu „băi, banditule“, aceleaşi încadrări la propagandă împotriva orânduirii socialiste sau complot, cu diferenţa că, dacă ei hotărau, totuşi, închisoarea, condamnarea se făcea pentru o infracţiune de drept comun, de tipul celei pentru care a murit Babu Ursu – pentru câţiva firfirici nedeclaraţi autorităţilor.
La un moment dat, colonelul Gheorghe Burloi, anchetatorul meu, mi-a comunicat că mi s-a schimbat încadrarea „infracţiunii“: complot – pedeapsa minimă 15 ani, maximă – pedeapsa capitală. A făcut gestul pistolului cu degetul: „glonţul!“. N-am fost nici buimăcit, nici deznădăjduit. M-am gândit la colegii mei, bănuind că şi lor anchetatorii le-au comunicat „noutatea“.
Când te afli în beciurile Securităţii, după chinuri de tot felul, după torturi medievale de o cruzime extrasă din experimentul Piteşti, eşti în stare să declari orice dictează anchetatorul sau, pur şi simplu, să pui pixul pe masă şi să nu scrii nimic. La un moment dat, până şi colonelul Burloi, zis şi Omul Negru, a renunţat să mai folosească expresiile „cu simţ de răspundere patriotică“ sau „slujirea cu devotament a patriei şi partidului“.
Colegii din grupul „R“ au fost puşi să dea declaraţii pe pagini întregi: ce ştiu,de pildă, despre Ana Blandiana. În diverse discuţii, între noi, dinaintea arestării, dădeam exemplul Anei Blandiana: „Uite, Blandiana, o femeie, se luptă, iar noi, bărbaţii, nu suntem în stare să facem nimic“. Aşa am ajuns să confecţionăm o tiparniţă, care urma să tipărească ziarul clandestin „România“.
În „R“ au fost foarte mulţi români. Atât de mulţi, încât mi-am zis că, dacă n-a turnat nimeni, înseamnă că nemulţumirea este generalizată. Eram în căutarea unor formule de distribuţie a ziarului: de la uitarea lui în tren sau tramvai, la lăsarea din cer, cu balonul meteorologic. Pregătism aşadar, mai multe metode de distribuţie a ziarului clandestin. Un meteorolog de la Ţarcu urma să transforme balonul folosit în meteorologie, umplut cu gaz. Pentru zona Piteşti l-am ales pentru distribuţie pe un doctor. Nu aveam de unde şti că era informatorul Securităţii. În 24 ianuarie 1989 a venit la Bucureşti, insistând să-i arăt un exemplar, chiar în şpalt, pentru a-l prezenta prietenilor săi din Piteşti. I-am spus că ne întrerupem activitatea, pentru că ne-am dat seama că suntem urmăriţi de Securitate. La miezul nopţii am fost arestaţi. Securitatea nu mai avea de ce să aştepte.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, regretatul Uncu mi-a spus la redacţie că, decuseară, când a plecat din apartamentul unde montasem tiparniţa, fusese urmărit de un agent al Securităţii până acasă. Speriat, m-a rugat să distrug matriţa. Am mutat toată tipografia, dar nu m-am îndurat să distrug forma de plumb. Poate am procedat bine. Oricum am fi fost arestaţi, dar tiparniţa se află acum la celebrul muzeu al mass media de la Washington.
Am fost arestaţi în momentul în care eram pregătiţi să apăsăm pe trăgaciul cumplitei arme care este cuvântul, opinia liberă, neîngrădită. Securitatea avea o metodă clasică de anchetă: alinierea informaţiilor. Obţinea de la unul dintre cei arestaţi din grupul nostru o informaţie, apoi îi punea şi pe ceilalţi să scrie ceea ce doreau ei. Într-o zi, Burloi m-a întrebat:„De unde aţi procurat bazoooka?“ „Ce?“ „Da, da, ce-ai auzit, bazooka“. Despre ce-a fost vorba: mulţi din Alianţa „R“, când m-au auzit vorbind de un ziar clandestin mi-au replicat astfel: „Ce ziar, domnule, bazooka!“. Cu cât auzeam mai mult de bazooka, cu atât eram încredinţat că va fi mai eficient un ziar. Ştiam că Ceauşescu se teme mai mult de cuvinte decât de arme. Iar noi ofeream o „armă“. Împreună cu Uncu, Creangă, Maier, Chivoiu, urmam să folosim „muniţia“– litere de plumb, matriţe, articole de ziar. E drept, cam „ostile“, dar cu efect trăsnet pentru închistarea şi aberaţiile la care ajunsese regimul ceauşist.
Securitatea era pornită să rezolve toate cazurile de ostilitate faţă de regimul ceauşisto-comunist. Pe parcursul anchetei era gata-gata să ne pună în cârcă mai toate evenimentele din preajma Casei Scânteii – incendiul de la magazia de sfoară a rotativei de ziare, incendierea unui imens cauciuc de tractor la baza statuii lui Lenin, incendierea acelei butaforii de la intrarea în Expoziţie, numită „Arcul de Triumf – Epoca de aur“.
Când a fost vorba să detaliez în declaraţii din ce constă tiparniţa noastră, am apreciat cantitatea de litere de plumb la câteva kilograme, dar Burloi – nimic, că au fost 50 kilograme. Mi-am dat seama că dorea să ridice valoarea materialelor sustrase din tipografie, pentru a-l incrimina de furt pe Chivoiu. „Dar maşina Vingalac?“ – m-a întrebat el. Declaraţia lua proporţii, Burloi se ambala, vedeam cum micul dispozitiv de cules litere, de pe vremea lui Gutemberg – cât o palmă –, căruia îi mai zice şi Vingalac, se transformă în mintea lui într-o complicată maşină de tipărit. Îmi dădeam seama că declaraţiile ajungeau la C.C. al P.C.R.după reacţia violentă a lui Burloi de a doua zi.
Aşa s-a întâmplat şi cu povestea lui Volodin, corespondentul Izvestiei. După ce anchetatorii ne-au trecut prin CIA, Mosad, serviciile ungare şi englezeşti – venise vremea să ne lege de gât şi KGB-ul. Volodin, personaj cunoscut vag de mine şi de Uncu, mai mult din auzite, deşi România liberă era în relaţii de schimburi de redactori şi vizite cu Izvestia, fusese adus în discuţiile noastre dinaintea întemniţării, ca persoană posibilă de alertat dacă am fi fost arestaţi. Ancheta a luat proporţii când se adauga încă ceva şi încă ceva la capitolul Volodin. Într-un miez de noapte am fost trezit şi dus în camera de anchetă a lui Burloi. Când scriam cu stiloul cu cerneală neagră, ştiam că a doua zi declaraţia zbura la C.C. al P.C.R. Tema: Volodin. Văzând că Burloi reia tot felul de bazaconii strecurate în declaraţiile anterioare, n-am vrut să mai scriu nimic. Cum se apropia dimineaţa şi documentul trebuia expediat „mai sus“, Burloi m-a luat cu binişorul. Atunci mi-a venit ideea unei cacealmale. Am scris că Volodin intenţiona să ne doteze cu două linotipuri şi o rotativă. Burloi se freca pe mâini. Câteva zile n-am mai fost scos la anchetă. Când s-a întâmplat, în sfârşit, m-au trecut mai întâi pe la camera de tortură, apoi am fost dus în faţa lui Burloi: „Ce-ai făcut acolo, frate Petrică, de ai ajuns în halul ăsta?“ – m-a întrebat blând Omul Negru, ca şi cum „acolo“ era altă parohie, nu tot a Securităţii. Brusc, a început să urle: „Dacă o singură dată mai faci una ca asta, nu mai ieşi viu de aici“. Cu siguranţă şi Ceauşescu se frecase pe mâini de descoperirea Securităţii, dar întrebându-i pe alţii mai pricepuţi şi-o fi dat seama că este imposibil de introdus în ţară două linotipuri care au înălţimea acestei săli, să nu mai vorbim de o rotativă, care are 300-400 de tone. Trebuie că Burloi a fost serios muştruluit. Oricum, după acest incident, pe parcursul anchetei n-am mai auzit de numele Volodin, care a rămas corespondent al Izvestiei până în 1991. Mai grav este ceea ce i s-a întâmplat lui Uncu. Când ne-am revăzut, în libertate, după 22 decembrie 1989, mi-a arătat un dinte pe care îl „pierduse“ în timpul anchetei despre Volodin. Mai ales că Uncu susţinea că-l cunoaşte bine. În 1990, fiind invitat la o recepţie, la Ambasada Sovietică, s-a apropiat de el o persoană care s-a recomandat: „Volodin“. „Nu eşti dumneata!“ – a zis Uncu. „Ba da, eu sunt Volodin“. Uncu îşi pierduse dintele pentru altă persoană din ambasadă, despre care ar fi jurat că este Volodin.
În noaptea arestării, în micul meu apartament din Pajura au năvălit 15 securişti. În aceeaşi noapte, în curtea Direcţiei a 6-a s-a „turnat“ un film – cum scoteam din portbagajul Daciei matriţa ziarului. Aveam să aflu mai târziu de la Burloi că filmul a ajuns chiar la „tovarăşul“. Citez din procesul verbal al percheziţiei, executată cu mare precizie de celebrul torţionar Marin Pârvulescu: „…au fost descoperite următoarele: … Una matriţă confecţionată din metal, cu ramă de 40×30 cm, prevăzută cu 4 (patru) perechi de prindere şi 4 (patru) şuruburi de fixare (câte două pe latură) a literelor care sunt dispuse pe două coloane de circa 27/19 cm, precum şi un dispozitiv de ataşat la matriţă, cu prindere sistem balamale, iar pentru rulare doi rulmenţi pe care se află inscripţionat Poland 6200 şi respectiv BM3-HP6-6200. Matriţa a fost împachetată într-o hârtie de ambalaj şi s-a aflat în portbagajul autoturismului“. Aceleaşi meticuloase descrieri şi despre plăcuţele zincate, celebrul Vingaloc, culegătorul de litere, cu nr. 890, pungile cu litere, sortate şi nesortate, şpalturi corectate şi necorectate.
În privinţa grupului nostru, de la acest simpozion lipsesc destul de mulţi, dar mai ales Ştefan Niculescu Maier. L-am atras în grupul „R“ într-o perioadă când se intensificase controlul Securităţii la combinatul poligrafic şi Chivoiu mi-a spus că este aproape imposibil să scoată literele de plumb. Ştefan Niculescu Maier, specialist în informatică, urma să găsească posibilitatea tipăririi ziarului cu un microcalculator pentru multiplicări de texte. Existau, totuşi, două impedimente în acea vreme: preţul foarte ridicat şi faptul că imprimantele au o amprentă care este înregistrată. Până la urmă, ne-am întors la literele de plumb, pentru că maistrul Chivoiu a găsit modalitatea de a scoate literele din combinat.
Este clar că Ceauşescu era deranjat de tot ce-i punea în pericol imaginea.
Ceauşescu a fost scos din minţi când a aflat de „trădarea“ presei. Nu s-a gândit niciodată că ziariştii, aduşi la stadiul de activişti, pot scoate un ziar, chiar cu litere luate dintr-un loc unde şi o muscă era monitorizată, unde totul era supravegheat ca o pânză de păianjen.
La un moment dat anchetatorii au aflat de la unul dintre noi că ne întâlneam în maşină, la coadă la benzină. Au făcut o întreagă anchetă pe această temă şi, din întrebările lor, mi-am dat seama că au dat o raită şi pe la cozi, să vadă câte persoane se află într-o maşină şi dacă nu cumva „fenomenul“ era extins sub această formă – asocierea la cozi. De multe ori eram întrebat: „Şi cu ăsta tot la coadă la benzină te-ai văzut? Scrie!“ – auzeam ca un leit-motiv porunca lui Burloi. Şi scriam: „Prin luna decembrie 1988, în timp ce stăteam la coadă la benzină, împreună cu…“. Am scris mii de pagini de declaraţii şi cam tot atâtea le-am rescris. La un moment dat m-au pus să le rescriu şi să scot pasajele cu „coada la benzină“. Îmi dădeam seama că declaraţiile ajungeau şi la Comitetul Central – am aflat ulterior că le cerea şi Ceauşescu, îngrozit că nişte ziarişti au îndrăznit să scoată un ziar. Din aceeaşi cauză am fost pus să rescriu toate declaraţiile în care foloseam sintagma «activitatea de editare a ziarului „România“, care devenea „activitatea duşmănoasă de scoatere a fiţuicii intitulată «România»“.
Ce tevatură s-a iscat printre anchetatori când au aflat despre relaţia mea cu un operator de la TV, Mircea Brazdeş (care a şi fost dat afară). Tema: lungimea mesajului lui Ceauşescu de Anul Nou. Circulase un zvon că, de Anul Nou, românilor li se va face o surpriză. Am vrut să inserăm în ziarul „România“ ştirea că surpriza a constituit-o doar faptul că mesajul lui Ceauşescu a fost mai lung decât în alţi ani. S-au şi apucat anchetatorii să investigheze dacă nu cumva am lăsat pe undeva manuscrisul ştirii, dacă l-a mai aflat cineva sau dacă n-am lansat chiar noi bancul respectiv. Îngrozit o fi fost Ceauşescu şi când a aflat că-i pregătisem un înlocuitor: Ion Iliescu, despre care am scris zeci de pagini de declaraţii, chiar mai mult decât scriem acum în RL. O discuţie a noastră de un minut s-a transformat într-un dosar. Discutasem în patru despre o persoană care ar fi putut face parte din conducerea ţării. N-am intrat în amănunte, cum anume am dori să se realizeze aşa ceva. Mihai Creangă a avansat într-o doară numele Ion Iliescu. Eu doar am spus că ştiam că a fost coleg cu Gorbaciov.
De cele mai multe ori, când rescriam declaraţiile şi când anchetatorii se plictiseau să-mi dicteze, eram pus să fac singur modificările. Am văzut cum o mână de şef scria lângă o acoladă de pasaj un „NU“ mare, „până aici“, „concret“, „fără importanţă“, „fără legătură cu cazul“, „majuscule“ (adică să scriem pasajul cu majuscule). Din notarea pasajelor amputate mi-am dat seama că erau eliminate, să nu-i supere pe stăpâni, atunci când le vor citi.
Cine are curiozitatea să citească declaraţiile date la Securitate de cei anchetaţi – dacă vor fi scoase din arhive şi dosarele de anchetă, nu numai cele operative, ca în prezent – va sesiza că sunt folosite expresii standard, de genul „date sau informaţii ce nu erau destinate publicităţii“, sau „fiţuică clandestină“. Dar au existat şi perioade când anchetatorii mă lăsau să scriu o declaraţie fără „dictare“. Când citeau că lucrătorii din presă n-au curajul să scrie adevărul, că se complac în malaxarea unor vorbe goale şi osanale, că partidul se teme de părerile oamenilor, că s-a ajuns ca tinerii din Bucureşti să înveţe bulgăreşte, cei din Moldova ruseşte iar ardelenii ungureşte, că se raportează producţii agricole imposibile chiar şi în vise, că n-ar trebui să se teamă de critici nici şeful statului şi multe altele – anchetatorii îmi ziceau: „măi banditule, nu te potoleşti nici aici!“ Am modificat sute de pagini în care apărea numele Ceauşescu, schimbând cu „conducerea superioară de partid şi de stat“. Şi securiştilor le era teamă că noi îi pomenim numele în declaraţii.
Birourile de anchetă ale Securităţii se aflau chiar deasupra închisorii din Calea Rahovei. Zi şi noapte auzeam răcnetele celor torturaţi. La început am crezut că ţipetele se aud de la anchetele IGM, cei arestaţi fiind torturaţi să spună unde ţin aurul. Când auzeam însă „Spune cum a ajuns scrisoarea la Europa liberă“, era limpede cine erau anchetaţi. Mi se sfâşia inima când auzeam scâncete şi răcnete. Mai ceva ca propriile torturi. Eram intrigat şi când răcnetele ieşite din torturi se întretăiau cu glasurile cristaline ale copiilor de la o grădiniţă aflată chiar lângă curtea închisorii. Sunt convins că la început copiii au întrebat-o pe „tovarăşa“ ce se întâmplă, după care s-au obişnuit şi ei cu acele „zgomote“. În Calea Rahovei, aproape o jumătate de an am stat singur în celulă, de mi-am pierdut vocea – o am şi acum voalată. Singura fiinţă cu care am împărţit celula a fost un păianjen, asta când şobolanii nu reuşeau să iasă din apa unei toalete de tip turcesc. Ca să-mi treacă timpul am început să număr. Uneori mă trezeam reluând numărătoarea – 701, 702, 703. Am realizat că pot să-mi pierd minţile. Am găsit altceva. Am refăcut, mental, de astă dată cu încetinitorul, desele mele peripluri pe stâncile montane sau am compus, tot în minte, careuri de cuvinte încrucişate.
Dacă nu venea revoluţia şi mă întorceam la Jilava, unde stăteam în celulă cu doi tâlhari care se lăudau că tăiau cu lama mâna unei bătrâne să spună unde ţine banii de înmormântare apoi mă prelucrau să-i „dau“ pe toţi complicii, aş fi ajuns în situaţia lui Babu Ursu. La 1 decembrie 1989 Securitatea m-a luat de la Jilava şi m-a adus din nou în Rahova. Ultima declaraţie pe care mi-a luat-o a fost în 15 decembrie 1989. Ulterior, aveam să aflu că din 16 s-au aflat la Timişoara.
La solicitarea „Academiei Civice“ de a intra în posesia unor documente privind editarea ilegală a ziarului „România“, SRI a dat un răspuns negativ. Dar cu această ocazie măcar am aflat numărul dosarului – 66533, compus din şapte volume. După 12 ani n-am reuşit să le vedem.
Aflu din documente ale Securităţii, descoperite abia în 2002, că, într-un plan de măsuri întocmit de galonaţii Instituţiei în chiar luna arestării noastre – ianuarie 1989, se spune că trebuie anihilate orice „manifestări anarho-protestatare de redactare şi difuzare de înscrisuri cu conţinut necorespunzător“, prin „alte fapte de natură să prejudicieze securitatea statului“. În 1989 Securitatea avea să mai elaboreze câteva „planuri de măsuri“, dintre care, cel din noiembrie, codificat „Orient ’89“, trădează nervozitatea poliţiei politice, care n-a avut nici o clipă intenţia să-l răstoarne pe Ceauşescu, aşa cum se vorbeşte astăzi, în încercarea de a arunca o altă aură asupra Securităţii, plină, vezi Doamne, de specialişti în munca de informaţii. Nu i-au interesat nici securitatea statului, nici interesul naţional, ci doar acţiunile de poliţie politică care să perpetueze dictatura ceauşiştilor. Securitatea n-a fost serviciu de informaţii şi contrainformaţii, ci poliţie politică sadea. Cine cuteza să aibă alte opinii decât ale camarilei ceauşiste, intra în maşina de tocat a poliţiei politice.
Când am înfiinţat organizaţia „R“ ştiam că Securitatea omniprezentă ar fi fost îngrozită de apariţia unui ziar, scris şi tipărit chiar de ziarişti. Ne încadram în ceea ce Securitatea numea „sporirea eficienţei controlului de Securitate în problemele artă-cultură, presă, poligrafie şi radio-televiziune“. Din această cauză, atunci când am fost arestaţi, Securitatea s-a arătat dispusă să-l servească cât mai bine pe cel care era scos din minţi că în ţara lui s-a putut scoate un ziar clandestin.
După atâţia ani de la Revoluţie, deşi este bagatelizată încă disidenţa şi împotrivirea, trăiesc doar mica bucurie că am salvat onoarea presei şi că am dat o lecţie unei prese obediente. Doream, cu adevărat, să dăm un licăr de speranţă.
Cu regretatul Radu Chesaru am reuşit să reconstituim un mic tablou al torţionarilor de la Direcţia a VI-a: Gh. Vasile, Petre Murariu, Gh. Burloi zis şi „Omul Negru“, Ion Alexe, Ionel Călin, Ninel Rădulescu, Ion Traşcă, Constantin Marcel, Gh. Comşa, Petre Togoreanu, Neculai Prundea, Mihai Popa, Vasile Hodoş, Jenică Iosif, Gh. Cotoman, Nicu Sandu, Marin Pârvulescu, Alex Iordache, Constantin Teodosiu, Pavel Mateiuc, Valer Gordan, Mircea Dumitru ş.a.
Cei mai mulţi s-au erijat în procurori, la Jilava, cu pistoale şi bastoane, pentru anchetarea revoluţionarilor arestaţi în 21 decembrie ’89. Unii au fost reactivaţi de SRI, alţii au ajuns oameni de afaceri şi şi-au lăsat barbă. Securitatea colabora de minune şi cu procurorii, obedienţi şi ei, care nu făceau altceva decât să transcrie ce dictau anchetatorii. Figurile sinistre din Calea Rahovei au fost Mihai Ştefănescu şi Mihai Mureşan.
Când am înfiinţat Organizaţia „R“ ştiam câte ceva despre rezistenţa anticomunistă. Mai ales de la un unchi, morar de la ţară, care trecuse şi prin închisori, şi pe la Canal. Ştiam despre ce-au îndurat deţinuţii politici, dar
n-am ştiut nimic despre acel nemaipomenit sentiment de iertare faţă de torţionari care s-a dezvoltat la deţinuţii politici. Mărturisesc că la începutul detenţiei eram bântuit de ideea răzbunării faţă de un torţionar sadea, gen Burloi. Încet-încet s-a dezvoltat şi în mine sentimentul iertării. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut puterea să-i iert. Altfel mi-ar fi luat şi sufletul. Şi, de aceea, vreau să repet aici, la Sighet, ca un omagiu celor ştiuţi şi neştiuţi, al celor care nu mai sunt în viaţă, care s-au opus regimului comunist şi Securităţii, celebrele cuvinte scrise şi pe pereţii muzeului, ale deţinutului politic omorât în această înfiorătoare temniţă, istoricul Gheorghe I. Brătianu: „Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta celor care l-au servit“.
Din Petre Mihai Băcanu (Bucureşti), Ceauşescu a fost îngrozit de apariţia unui ziar ilegal în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003
