Revista 22: In Memoriam Ioana Berindei (1922-2008)

Fiica istoricului si omului politic Ioan Hu­dita, Ioana Berindei s-a nascut la Pa­ris, in 1922. Si-a luat licenta magna cum laude in istorie, in 1946. S-a maritat cu Dan Berindei, coleg de facultate, pe care l-a intâlnit la seminarul lui Gheorghe Bra­tia­nu, cel care le-a fost si nas la casatorie. A fost arestata in august 1950, impreuna cu Coslovschi, un fost coleg din PNT al ta­talui sau, Ioan Hudita, care se afla in in­­ch­i­­­soare din 1947, dupa ce fusese dat afara de la Universitate, cu prietena sa Gili Po­pes­cu, fiica profesorului Stefan Berechet, cu mama, Emilia Hudita, cu fratele mamei sale, Costache, casatorit cu Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu. Intemnitata la Mi­nis­te­rul de Interne, Jilava, Vacaresti si Mis­lea, Ioana Berindei avea acasa un fiu, Mih­­nea, de 2 ani, iar in inchisoarea Vacaresti a nascut-o pe Ruxandra. Si-a marturisit experienta carcerala intr-o carte de ex­cep­tie, Am facut Jilava in pantofi de vara. Convorbiri cu Lavinia Betea, aparuta in 2006. Publicam aici scurte fragmente din in­ter­viul acordat, impreuna cu sora sa, Teodora Hudita (n. 1928), Ioanei Boca, in vara 1996, care se afla la Arhiva de Istorie Ora­la de la Memorialul Sighet.

Arestarea. Jilava

Ioana Berindei: Noi sâmbata, Dan cu mine si cu Mihnea, plecam la mare. Sâm­bata dimineata eu m-am dus in oras sa iau de la viitorul Minister al Cultelor, unde Dan facuse un articol, niste bani ca sa avem cu ce pleca. Dupa ce am incasat acesti bani in numele lui Dan, am venit la mama sa imi iau baiatul. Venea si Dan sa mâncam acolo. Si când am sosit la mama era acolo un securist. Ma cautase acasa, nu raspunsese nimeni, si a venit la ma­ma. (…) Vine Dan, el spune: “Hai sa mer­gem”. Pe drum: “Domnule, da-mi voie sa vorbesc cu barbatul meu sa ii explic”, si ii spun: “Dane, in timp ce erai tu la Institut, miercuri a venit Gili Popescu la mine, mi-a cerut sa aduc mamei un bilet, i l-am adus. Am fost sa ma intâlnesc cu Gili, Costache la Sadoveanu in gradina, acolo a venit Cos­lovschi, un fost prieten al tatei de po­li­ti­ca, Costache a disparut, te rog sa stii…”. (…) Dan era verde la fata, nu zicea nimic, tinea pe Mihnea in fata, sosim acasa. (…) Eu care eram nevinovata am plecat cu un taior maro, fara mânecuta, de in, pe mine si atâta tot. Asa am plecat la inchisoare, si cu o posetuta asa de cârpa, de gros-grain in care aveam prostiile pe care le are o fe­meie in poseta ei.

Securistul spune: “Ma doare capul”. Mih­­nea s-a suit in bratele lui si il impingea sa ii dea bomboane. Si eu i-am dat un an­ti­nevralgic, i-am dat apa, m-am schimbat si ma tot gândeam: “Sa-mi iau jacheta aia rosie? Sa nu mi-o iau… Ei, n-o iau”. Apoi am plâns… Bun. Am plecat, am coborât. In drum era o masina neagra. Dan, când am plecat, spune: “Sa-mi aduceti nevasta aca­sa!”. Ala zice: “Bine, domnule”. Mer­geam la Gili Popescu sa o “umflam” si pe ea. (…) Am sosit pe soseaua Giurgiului, nu fusesem in viata mea la Gili. El stia. M-am urcat, Gili a inceput sa tremure. Ea se uita la mine, eu dadeam din umeri. Mi-era si mila, ea tremura toata in timp ce eu eram de o inconstienta rara. Am sosit la “Interne”, mi-au pus ochelarii de tabla. Am stat si am asteptat. Gili statea vis-à-vis, eu cu ochelari n-o vedeam. Ea tot facea semne sa ma intrebe. La un moment dat mi-au adus o mâncare. Am pus-o deo­par­te, nu m-a interesat, cred ca am stat câ­te­va ceasuri asa pe o banca. In fund era o masa, un tip care ne perchezitiona, ne lua­­se tot. Aveam sandale cu toc, deci n-aveam sireturi, mi-a luat verigheta, ceasul… Aveam niste perlute la gât, mi le-au luat, le-au bagat toate in poseta si am semnat de tot ce aveam in poseta. (…)

La 3 noiembrie când era ziua de nas­te­re a sotului meu ne-au scos sa ne dea carti postale si ne-au spus: “Scrieti ce va tre­buie, si atât”. Eu stiu ca am intrebat: “E ziua sotului meu, am voie sa-i spun La multi ani?”, “Scrie acolo!” si am scris. Eu eram deja insarcinata si ca sa-i anunt ca sunt insarcinata i-am spus: “Trimite-mi te rog bursiera de sarcina care este in dula­pul cutare”…

Teodora Hudita: “Pentru ca astept un pui mic.”

Ioana Berindei: Asa am scris?

Teodora Hudita: Asa ai scris pentru ca mi-aduc aminte ca m-a sunat imediat, dar nu aveam telefon si a sunat in cartier si mi-a spus: “Te roaga Dan sa te duci ime­diat pâna la el”. M-am dus si mi-a ara­tat cartea postala si asa scria: “Te rog sa imi trimiti… pentru ca astept un pui mic”.

Ioana Berindei: Nu mai stiu. In orice caz, fiind in noiembrie, va dati seama, era deja frig si eram in sandale si stiu ca am iesit si am spus lui Visinescu. El, Visi­nes­cu, era ofiter politic, o abjectie de perso­na­giu de care am avut parte pe unde am fost, parca ma urmarea. Ca la eliberare m-au eliberat dintr-o carcera, din cauza lui. I-am spus: “Uitati-va, sunt cu picioa­re­le goale si sunt insarcinata”. Raspunsul a fost: “Da’ ce, eu te-am imbortosat?”. Asta imi va suna in urechi pâna voi muri. (…)

 

Vacaresti. Nasterea Ruxandrei

In ajun a venit un militian care se che­ma Glont si zice: “Daca iti vine sa nasti eu sunt de garda si sa strigi: «Domnu’ mi­li­tian!» si ti-aduc un doctor repede”. Cul­mea, asta se petrecea in 12 aprilie seara. Si intr-adevar pe la doua noaptea am sarit din pat pentru ca am simtit ca s-a rupt apa si am spus: “Fetelor, nasc!” si atunci Iuliska, unguroaica, a sarit si a in­­ce­put: “Domnu’ militian, naste gravida!”. Tre­buie sa va spun ca ne separau de bar­bati o usa de fier cu zavoare, bine inchi­­sa, dar când se facea liniste, noi cioca­neam. Si barbatii ciocaneau la noi si eu tot intrebam când vedeam ca vine un ca­mion cu detinuti, vroiam sa stiu daca nu-i tata printre ei. (…)

Am nascut, si spun cu glas tare, ca o re­gina, cu suita in jur. Ofiterul politic sta­tea pe marginea patului si, la un moment dat, cum eu aveam patul cum ar fi aici, la zid, militianul a intins mâna asa ca eu sa pun piciorul pe mâna lui. Deci el vedea exact ce fac eu acolo, nasterea. Iar cela­lalt, mai ingrozit saracul, mai rusinos, care o pazea pe moasa, sa nu vorbesc eu cu ea, sa ii transmit scrisori in timpul ala, sa… Ea saraca tot in inchisoare era, dar era la drept comun. Mie nu-mi ardea sa transmit nimic pentru ca eu nasteam. (…) Deci am nascut, in ziua aia. Eu n-am vrut sa tip si n-am tipat deloc pentru ca mi-era rusine de barbatii pe care ii cunosteam si gâfâiam ingrozitor si, vazând ei ca s-a anuntat la doua noaptea, trei cât o fi fost, ca naste gravida si la douasprezece era liniste pe culoarul femeilor, nici o miscare, au crezut ca am murit. Si au inceput sa cânte “Trista duminica” in surdina, se au­zea prin geam asa, un mârâit. (…) Eu pe Mihnea l-am nascut cu forta, greu, vai de lume, cu doctorul Sârbu, si mi-era frica. Ei, bine, pe fetita am nascut-o usor. Pe Mih­nea, mâncând mere, ciocolata, fripturi l-am nascut de doua kilograme opt sute, pe Ruxandra am facut-o de trei doua sute cincizeci, asa, in nenorocire. (…)

Am stat la Vacaresti pâna a facut Ru­xandra sapte luni. Si când Ruxandra avea sapte luni m-au dus la Mislea.

 

Inapoi la Jilava. Mislea, Vacaresti

Dar m-au adus la camera unu, de unde ma luasera. Eu i-am spus (subofiterului de militie, n. edit.): “Domnisoara Lenuta, tre­buie sa schimb fetita si am astea ude, dati-mi voie sa le intind”. Ea le-a luat si le-a intins. Dar ce a intins? Toate lucrurile lui Mih­nea trimise de acasa pentru Ruxan­dra. Când au scos-o pe mama la plimbare (Emilia Hudita a fost arestata la 4 au­gust 1950, n. edit.), le-a recunoscut si a in­­ceput sa plânga. Si a stiut ca sunt acolo. Si cred ca ma vazuse cu copilul in brate, cu ochelarii, vai de lume. (…) S-a facut in­­chi­derea si n-am vazut-o pe mama. Tre­buie sa va spun ca m-a apucat asa o furie ingrozitoare incât m-am aruncat in usa. Usa era cu un belciug, cu lacat. A iesit bel­ciu­gul cu lacat cu tot. Am insfacat-o pe Ru­xandra si am fugit la usa mamei. Am tras vizeta si am inceput: “Mama, mama, uite-o pe Ruxandra!”. Mama era la usa si a zis: “Ne nenorocesti, ne nenorocesti!”.

Tot culoarul ala era dat cu smoala nea­gra si pe smoala era un brâu alb cu lalele albastre. Ceva de groaza pamântului. Si Ruxandra se holba, se uita la alea. Si ma­ma pe urma, când am putut vorbi cu ea la Mislea, mi-a spus: “N-am vazut decât ceva albastru, atâta mi-a ramas si am lesi­nat”. In toate camerele erau ciripitoare, cum le spuneam noi, turnatoare. Ei, va rog sa stiti ca nici pâna azi una n-a po­ves­tit, n-a turnat treaba asta. Cred ca le-au im­presionat ingrozitor, pe bunici, pe ma­me, pe nascatoare, pe fete acest gest ne­mai­pomenit. Mama n-a patit nimic, n-a in­te­rogat-o nimeni. (…)

La proces, m-a sustinut avocatul Be­nea. El s-a sculat si a spus: “Va rog sa o iertati ca n-a stiut ce face”. Punct. Asta a fost toata pledoaria lui. Culmea e ca eram propusa pentru “favorizare de infractor”. Ei, procurorul, care Dumnezeu stie cine era, s-a ridicat si a spus: “Pentru ca a nas­cut in inchisoare, pentru ca a facut de­ten­tie aproape doi ani, propun sa o trecem la «omisiune de denunt»”, care era de la cinci luni la doi ani. Mi-a dat doi ani. Ma­xi­mum. Ei, si din clipa asta eu m-am luptat sa plece Ruxandra acasa. In ziua plecarii, a venit o militianca care mi-a spus: “Hai, ambaleaz-o, ca pleaca”. Era 1 martie ’52. (…) Si Ruxandrei nu-i spalasem nici o jacheta, era cârpita cu toate culorile, daca ati sti ce zdrentaroasa era saraca. N-am plâns, dar eram ingrijorata: mi-o luau aca­sa sau mi-o duceau… ? Si militianca, care era rea, o mai lua pe Ruxandra sa o salte, sa se joace cu ea, a venit si-mi spu­ne: “Tu sa nu plângi, ca a venit un popa sa-ti ia fata si cu sora-ta. Era soacra-mea si cu Dan. Dan avea barbita. Am stiut si am zis: “Multumesc”. Seara, la numara­toa­re, de obicei venea adjunctul direc­to­rului. Acum a venit directorul in persoana, ne-au numarat si el s-a apropiat de patul meu si atâta a spus: “Barbatul dumitale e popa?”, zic: “Nu, multumesc”. Ei, astea-s lu­cruri care nu se uita. El mi-a linistit su­fle­tul. Directorul avea un copil de vârsta lui Mihnea si a venit cu el de mâna si s-a dus la administratie undeva. Eu ma uitam pe geam si când am vazut un tata cu un copil mic am inceput sa plâng. Imi plân­geam copilul meu si lipsa lui Mihnea o plângeam. (…)

Eliberarea

Pe 18 februarie, in ’53, când se im­­pli­neau opt ani de casnicie, am fost elibe­ra­ta de la Mislea. Am sosit acasa noap­tea. Stiu ca am sunat si Dan a iesit si zice: “Cine-i?”, zic: “Eu sunt, Dane”. Ei, ma rog, va dati seama…

Nu imi recunosteam copiii. M-am dus sa ma uit la ei. Mihnea dimineata, auzind vorbind, a venit si m-a pupat, a sarit in pat… Ei, pe Ruxandra nu o mai recu­nos­team, se schimbase… Ma lua de mâna si ma plimba prin casa si spunea: “Doamna, doamna, doamna, ata-i mama” si ma ara­ta pe mine in poza. Si a durat cât a durat pana când eu ii spun: “Ruxandra, asta e mama si eu sunt mama. Uite, nu sea­ma­na asta cu mine?” si ea facea: “Da, ma­ma, mama”. Asa a fost intâlnirea cu fa­mi­lia mea mica. (…)

Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei Sighet, Centrul International de Studii Asupra Comunismului, Arhiva de Istorie Orala, casetele 315 (I-III)

Interviu realizat de Ioana Boca (iunie 1996) cu Ioana Berindei (nascuta Hudita) si cu Teodora Hudita

Pagina realizata de Armand Gosu

articol preluat din www.revista22.ro, 17 septembrie 2008