27 februarie 1945
Comisia Aliată (Sovietică) de Control cere ca Armata Română rămasă în ţară să fie dezmembrată şi dizolvată, în urma evenimentelor din 24 februarie
Soseşte precipitat în ţară A.I. Vîşinski, fostul procuror-şef al epurărilor sângeroase din anii 30, acum comisar adjunct al Afacerilor Externe al URSS, erijându-se direct în reprezentant al guvernului sovietic, în dispreţul total al Comisiei Aliate de Control. În zilele următoare Vîşinski dă zilnic ultimatumuri regelui Mihai să accepte un guvern controlat de comunişti, promiţând în schimb restabilirea administraţiei române în Transilvania de Nord şi „îndulcirea” condiţiilor de armistiţiu. Vîşinski merge până acolo încât informează pe rege că dacă nu acceptă un guvern Groza, „nu se va mai putea garanta pentru existenţa în continuare a României ca stat independent.”
Presiunile asupra regelui Mihai şi asupra primului ministru Rădescu sunt duse până la isterie de alte necontenite mişcări mişcări de stradă orchestrate de FND şi de sindicatele comuniste, la Bucureşti şi în alte oraşe.
În cele din urmă, regele este obligat să cedeze, Rădescu demisionează, iar la 5 martie Suveranul acceptă guvernul comandat de sovietici.
24 februarie 1945
FND organizează noi demonstraţii provocatoare la Bucureşti şi în alte oraşe, cerând demisia guvernului. În Capitală, sute de manifestanţi forţează intrarea în Ministerul de Interne, unde se află Rădescu. Armata respinge pe atacatori, dar din blocurile învecinate se trage asupra mulţimii. Îşi pierd viaţa opt persoane, ucise de gloanţe care nu se aflau în dotarea forţelor de ordine. Raportul oficial întocmit de locotenentul magistrat Florin Olteanu către Comenduirea Pieţei (adică a garnizoanei Bucureşti) arată explicit că focurile nu au fost trase de forţele de ordine, ci de indivizi neidentificaţi, din patru blocuri limitrofe pieţei, respectiv: „Ilfov”, „Boteanu”, „Generala” şi „Wilson”. Situaţia din interiorul ministerului a fost descrisă în memoriile sale de ziarista Adriana Georgescu, în acea vreme şefă de cabinet a generalului Rădescu.
La ora 22 generalul Rădescu denunţă într-o alocuţiune radiodifuzată uneltirile comuniştilor.
„Fraţi români,
Cei fără neam şi fără Dumnezeu, aşa cum i-a botezat poporul, au pornit să aprindă focul în ţară şi s-o înece în sânge. O mână de inşi, condusă de doi venetici, Ana Pauker şi Vasile Luca, caută prin teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi.
Acest neam care a ştiut întotdeauna să-şi apere fiinţa nu se va lăsa acum îngenunchiat de câţiva neisprăviţi.
Sub masca democraţiei, democraţie pe care la fiecare pas o calcă în picioare, aceste hiene fioroase nădăjduiesc să ajungă în stăpânirea ţării. Sunt nenumărate blestematele lor fapte, pe tot cuprinsul ţării. Voi avea în curând prilejul să vă vorbesc de toate.
Astă seară voi spicui, în treacăt, numai pe cele petrecute astăzi, fiindcă vreau să spulber toate infamiile care au şi început să fie aruncate asupra mea şi asupra armatei, în scopul de a ascunde odioasele lor crime.
Din informaţiile mele de până acum, în urma celor petrecute în provincie şi în capitală, vă aduc la cunoştinţă următoarele:
În Craiova, grupuri armate au atacat puternic prefectura şi au luat-o cu asalt.
La Caracal, mica dar viteaza garnizoană a rezistat cu îndârjire atacului dat, astfel că prefectura a putut fi salvată.
În Braşov au devastat o cooperativă.
În Capitală crimele lor nu vor putea fi cunoscute în întregime decât mâine. Au tras focuri şi în Palatul Regal, două gloanţe pătrunzând în cabinetul mareşalului palatului. Au tras şi în Prefectura Poliţiei Capitalei şi au atacat şi Palatul Ministerului de Interne, unde mă găseam, un glonte pătrunzând lângă masa mea de lucru. Acum trei sferturi de oră, un grup ce manifesta simpatie şi adeziune a fost atacat cu focuri de arme dintr-o maşină şi sunt 2 (doi) morţi şi 11 (unsprezece) răniţi.
Acestea sunt pe scurt faptele petrecute astăzi. Criminalii care săvârşesc aceste nelegiuiri nu au măcar curajul faptelor lor. Vor căuta să arunce vina asupra armatei, care, după spusele lor, ar fi la originea provocărilor. Afirm cu toată tăria că nu poate fi o insinuare mai infamă. Armata a avut ordinul meu categoric să nu atace decât dacă este atacată şi ea a făcut ceva mai mult: peste tot unde armata a fost atacată, a tras în aer numai în scop de intimidare.
În ce mă priveşte am făcut tot ce este cu putinţă ca să împiedic orice tulburare. Am interzis adunarea populară proiectată de naţional-ţărănişti şi am lăsat liberă demonstraţia de stradă a FND-ului, anunţată dinainte.
Sufletul negru al celor fără neam şi Dumnezeu nu a şovăit însă să se încarce cu noi păcate.
Acestea sunt faptele, aceştia sunt oamenii care le-au săvârşit!
Putem însă să ne mulţumim numai să constatăm acest lucru, fără ca să ne vină atunci pedeapsa lui Dumnezeu?
Fără îndoială că nu; ca un singur om trebuie să ne ridicăm şi să facem faţă primejdiei.
Eu şi cu armata ne vom face datoria până la capăt. Fiţi şi voi cu toţii la posturile voastre!”
Alice Voinescu (din jurnalul anului 1945):
24 februarie
…Azi zi decisivă: F.N.D. a încercat les grands moyen şi cred că şi-a frânt singur perspectivele. Rădescu a vorbit la 10 seara, cu un curaj formidabil, de netrebnicii A. Pauker şi Luca, fără neam şi Dumnezeu, şi a înfierat faptele de anarhie ce au săvârşit. Au tras trei focuri în Palat, altele la Interne şi au încercat să ia Prefectura. Bravo! Bătrânul oştean are curaj. Sper că reacţia se va vedea mâine, trebuie să înţeleagă vânduţii şi lichelele că nu ne vor stăpâni ei. …Desigur ar reuşi dacă poporul nostru nu ar fi constatat în Rusia (trupele noastre) că realitatea este departe de idealul pe care-l proclamă. Astăzi priveam pe fereastră şi am urmărit în multe grupuri de soldaţi că erau perfect indiferenţi, ba chiar că se uitau amuzaţi ca la nişte nebuni la coloanele care treceau ca nişte copii care se duceau la joacă. Dar ei au murit, săracii! Nu din F.N.D., ci din ceilalţi pe care comuniştii i-au împuşcat….Cu un popor de treabă ca al nostru, nu pierim, măcar că dacă mâine s-ar face alegeri ar dispărea toate javrele, care nu sunt comuniste, decât oportunişti.
3 martie
…S-au petrecut evenimente pe care îndrăznesc să le numesc tragice pentru poporul românesc. Curajul şi demnitatea lui Rădescu au declanşat o mişcare a ruşilor, care ne pândeau de mult, dar aşteptau momentul de îndreptăţire faţă de aliaţi. Am sperat că, susţinut de aliaţi, el se va menţine. Dar a sosit Vîşinski, se pare că a bătut cu pumnul în masă în faţa Regelui, a trântit uşa că a ieşit din ţâţâni, că Regele a vrut să plece, în fine, dezastru! Ruşii ne-au dezarmat, şi-i au pe ai noştri pe front! Trăiesc într-o neîncetată revoltă, dacă n-aş avea încredere în Dumnezeu şi în neamul nostru, nu ştiu cum aş suporta timpul acesta. Gestul unor ofiţeri, regimente întregi, dintre care Roşiori, mă consolează de multe: nu s-au lăsat dezarmate şi, la ameninţarea că vor fi imediat trimise pe front, au preferat să plece, fără măcar să-şi vadă nevestele, părinţii şi copiii!(…) Despre englezi şi americani ce să zic? Nu pot nimic pentru moment. Chiar de ar putea, nu-şi vor sacrifica interesul, pentru ţara noastră! Nu o fac pentru Polonia, faţă de care au datorie de onoare! Urâtă e omenirea… Şi nici măcar nu mă pot retrage ca Diogene într-un butoi.
