Regizorul consideră că „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“ a fost înţeleasă cel mai bine de publicul american. Reputatul cineast spune că filmul său combate ideea că dictatorii sunt nişte monştri apăruţi de nicăieri, care au pervertit ideologii altfel admirabile.
Regizorul Andrei Ujică, autor al filmului „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” – pe care voci autorizate nu s-au sfiit a-l numi „capodoperă” -, s-a aflat ieri-dimineaţă, la Muzeul Literaturii Române, într-o întâlnire cu Ana Blandiana, Romulus Rusan şi o parte dintre spectatorii săi.
Evenimentul a fost ocazionat de atelierul „Prelucrarea trecutului recent prin relaţia dintre memorie şi istorie”, parte a amplului proiect „Memoria deportărilor din România”. Proiectul aparţine Fundaţiei Academia Civică, în cooperare cu Fundaţia Culturală Memoria, şi marchează împlinirea a 60 de ani de la marile deportări cauzate de represiunea stalinistă din România.
Grotesc şi irealitate
Participanţii la atelier au vizionat, cu o zi înainte, filmul lui Andrei Ujică şi se aflau acum faţă în faţă cu regizorul său, autor al unei trilogii memorabile despre prăbuşirea comunismului: „Videograme dintr-o revoluţie” (1992), „Out of the Present” (1995) şi filmul de faţă. „Cei mai tineri dintre spectatori râdeau. Cei mai în vârstă nu puteau râde. Am privit fiecare filmul în felul nostru”, şi-au descris impresiile cei care asistaseră la proiecţia de duminică. „Tinerii, spre deosebire de ceilalţi, înţeleg foarte bine grotescul şi irealitatea acelei lumi”, crede cineastul, care mai spune, apropo de lipsa unui comentariu explicativ al secvenţelor din film: „Mă uimeşte spaima de genul: ce face bietul spectator, care nu-i tras în permanenţă de mânecă? Lumea nu e aşa tâmpită cum credem noi”.
„Totul este o oroare”
În opinia lui Ujică, cel mai bine filmul său a fost înţeles de publicul american, din două motive: „Americanii n-au avut de-a face niciodată cu dictatura, dar, deşi nu au o cultură istorică, au o cultură puternică a cinematografului. Sunt cel mai bine antrenaţi să urmărească o poveste în imagini. Ei au înţeles filmul cel mai bine. Pentru ei, totul este o oroare, de la început până la sfârşit, robotizarea unei întregi societăţi. Noi suntem condiţionaţi să credem că, faţă de mizeria de la sfârşit, era mai bine la început. Nu era mai bine”.
„Naivitate umanistă”
„Pelicula arată felul în care întreg mapamondul participă la crearea dictatorilor”, consideră poeta Ana Blandiana. În legătură cu intelectualii occidentali atraşi de comunism din „naivitate umanistă şi rebelism necugetat”, cineastul afirmă: „Filmul meu combate ideea foarte comodă că dictatorii au fost nişte monştri căzuţi din cer care au pervertit nişte ideologii care în sine poate nu erau atât de rele. Ideologiile sunt cu adevărat vinovate. Dictatorii, la rândul lor, capătă o dimensiune tragică pentru că sunt victimele unei false credinţe”. „Nu există un psihanalist care să poată trata o naţiune întreagă”, mai spune Ujică, despre trauma procesului şi execuţiei lui Ceauşescu, „lucrul cel mai rău care se putea întâmpla pentru naşterea unei democraţii”.
Mizanscenă prin montaj
Regizorul Andrei Ujică afirmă că, dacă cineva care se pricepe mai puţin ar vedea cele peste 1.000 de ore de material filmat pe care le-a folosit pentru „Autobiografie…”, nu ar recunoaşte multe dintre secvenţele aflate în film. „Mizanscena constă în montaj. Sunt planuri disparate pe care le-am folosit. Nu am găsit nişte secvenţe gata făcute, pe care să le lipesc şi să le pun pe muzică”. Secvenţe precum cea, impresionantă, a Bucureştiului mizerabil din preajma şantierului Casei Poporului, ceţos şi întunecat, sau meciul de volei în care Ceauşescu trişează sunt în întregime creaţia regizorului, obţinută prin montajul unor fragmente din înregistrările cameramanilor oficiali ai dictatorului.
„Este vorba de lumea prin ochii lui Ceauşescu, dar filmul are o cu totul altă paradigmă decât a lui. E plin de ironie. S-ar fi urcat pe pereţi, dacă l-ar fi văzut. E o acuză în toate direcţiile”, afirmă Andrei Ujică, întrebat de posibila reacţie a dictatorului la vizionarea filmului său. Cineastul a mai spus că crede că Ceauşescu ar fi primit, în anii ’70, Premiul Nobel pentru Pace, dacă „nu s-ar fi grăbit cu maoismul lui”.
„Neşansa secolului XX a fost că a existat un dobitoc şi mai mare, Hitler, a cărui înfrângere a făcut ca sistemul comunist să nu ajungă mai repede la faliment.”
Andrei Ujică, regizor
60 de ani de la deportările în Bărăgan
La 18 iunie 1951, peste 44.000 de persoane din zona de frontieră româno-iugoslavă din Banat şi Mehedinţi au fost deportate pentru cinci ani în Bărăgan. Când au ajuns la destinaţie, cei 44.000 de deportaţi au fost aruncaţi în câmp şi lăsaţi să-şi construiască prin forţe proprii case din chirpici sau pământ bătut cu paie sau stuf. Proiectul „Memoria deportărilor din România” doreşte să comemoreze şi să reflecteze asupra evenimentelor care au avut loc începând cu 18 iunie 1951 şi asupra destinului celor 44.000 de oameni, dar şi să aducă în dezbaterea publică o temă mai amplă, prelucrarea trecutului recent prin relaţia dintre Memorie şi Istorie.
un articol de Doinel Tronaru
http://www.adevarul.ro/cultura/Andrei_Ujica-_Dictatorii_au_o_dimensiune_tragica_0_376762835.html
