Schimbarea de regim, aşa cum a fost, bruscă, insolită, brutală, m-a surprins la o vârstă când beneficiam de un palmares profesional care mă obliga la o anume continuitate, dincolo de eventualele ispite exterioare meseriei de istoric. M-am prevalat de această situaţie pentru a-mi menţine, la nevoie, un statut academic dobândit într-o carieră altminteri plină de obstacole.
Începută în august 1957, ca cercetător ştiinţific în domeniul istoriei, întreruptă intempestiv la 6 martie 1958, când am fost închis politic şi condamnat la zece ani, pus în libertate prin graţiere la 16 aprilie 1964, am lucrat puţin ca muzeograf, la Bacău, apoi ca bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, timp de patru ani, pentru a fi admis din nou în câmpul cercetării abia în toamna lui 1968, după invazia sovietică din Cehoslovacia, când regimul de la noi socotea că ar fi benefică o anume extensie a suportului social. Poate că această extensie i-a adus un spor de eficienţă, în primii ani, lucru lesne de sesizat şi în istoriografie, domeniu în care vulgata impusă de sistem nu şi-a putut atinge decât parţial scopul. Când sistemul s-a dezagregat, la finele lui 1989, aveam 55 de ani şi destule proiecte de viitor, susceptibile să-mi interzică orice angajamente străine de sfera activităţii mele.
Totuşi, agitaţiile din jur nu mă puteau lăsa indiferent, iar solicitări de tot felul, unele cu totul flatante, n-au lipsit, cel puţin în primii ani ai tranziţiei. Nu e cazul să le evoc aici. Una însă o voi menţiona bucuros, fiind vorba de Alianţa Civică şi mai ales de Academia Civică, cu care am fost solidar de la început, luând parte la numeroase activităţi organizate sub egida ei. Poeta Ana Blandiana şi scriitorul Romulus Rusan, iniţiatori şi mentori ai acestui aşezământ, mi-au făcut mereu cinstea de a mă invita la dezbaterile organizate, la colocvii, conferinţe, mese rotunde, în capitală sau în alte locuri, dar mai cu seamă la Memorial Sighet, unde am venit, an după an, în faza simpozioanelor tematice, ca şi în aceea a şcolii de vară.
Am avut astfel multe (nu şi destule) ocazii de a-mi întâlni colegi de recluziune politică, specialişti în studiul dictaturii comuniste, unii veniţi de departe, din fostul „lagăr sovietic”, însă şi din lumea apuseană, în frunte cu savantul şi inimosul istoric francez Stéphane Courtois, autor prolific în domeniu şi coordonator al faimoasei Livre noir du communisme, sinteză de echipă, ce a cunoscut şi o ediţie românească. Lui i se datorează şi o carte mai specială Courtois la Sighet (2003), publicată într-o colecţie ce a inclus şi un volum Bukovski la Sighet (2002). Rector al amintitei şcoli de vară, ilustrul istoric francez a dedicat acestui aşezământ capitolul XXII din cartea sa Comunism şi totalitarism (Polirom, 2011), în care constată că „Academia Civică a făcut pe lângă Memorial şi o foarte importantă muncă istorică şi de memorie”, muncă prestată acum de un mic grup de tineri studioşi, sub „bagheta” lui Romulus Rusan şi având în frunte, ca director executiv, pe dr. Ioana Boca, autoarea unei cărţi de referinţă despre 1956, un an de ruptură: România între internaţionalismul politic şi stalinismul antisovietic (2001).
Complexul muzeal de la Sighet a fost definit de la început ca o instituţie a memoriei colective, transformată astfel în istorie. „Pentru că, în fond, nota în 1994 Ana Blandiana, ce este scrierea istoriei dacă nu exorcizarea demonilor trecutului, pentru a-i împiedica să pătrundă în viitor?” S-a mai spus, consensual, că „trecutul, oricât de dureros, poate fi depăşit. Ca să poată fi depăşit, el trebuie însă să fie asumat. Ca să poată fi asumat, el trebuie să fie înţeles. Şi ca să poată fi înţeles, el trebuie să fie cunoscut” . Solidaritatea cu valorile benefice din trecut presupune o abordare metafizică a istoriei, în sensul folosit de H.-I. Marrou şi alţi filosofi pentru a întemeia chiar o teologie a domeniului . Debarasarea totală de trecut, propusă de unii, nu e o idee tocmai fericită, după cum s-a putut vedea în destule spaţii culturale din ultimele secole.
Act cognitiv, dar şi justiţiar, discursul memorial din perioada postbelică a fost pus de societatea civilă, cu deplin temei, sub semnul recuperării: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”, se poate citi pe frontispiciul unui volum tematic din faza iniţială a Memorialului . Expresie realistă, nu lipsită de melancolie, pe care o regăsim şi pe un perete din sala de conferinţe a complexului, ca un îndemn. Un sorit memorabil stă astfel la temelia activităţii noului aşezământ: „Ca să condamnăm comunismul, trebuie să îl cunoaştem. Vă invităm la o întâlnire a celor care l-au cunoscut de aproape cu cei care, pentru a înţelege prezentul, trebuie să descopere trecutul” (Ana Blandiana) . S-a putut vedea, cu bun temei, în manifestările de la Memorial, „un exerciţiu de reabilitare a fiinţei”, de „trezire dintr-o pareză naţională” , de recuperare colectivă.
Unii din cei care au cunoscut închisoarea, pe cont propriu, au ajuns la concluzia că sistemul comunist nu poate fi înţeles fără o cunoaştere mai temeinică a trecutului, chiar şi a celui mai îndepărtat. Alţii, din contra, s-ar limita la istoria imediată. „Suntem o ţară fără memorie”, după opinia unui distins contemporan, întemeiată pe realităţi recente, dar şi pe faptul că nu am avea o „cultură a trecutului” . Este un enunţ fără destulă acoperire, dacă ne gândim la atâtea forme de expresie ale memoriei colective, acumulate de-a lungul unei istorii multimilenare, chiar şi în perioada postcomunistă, sub ochii noştri, în plină tranziţie spre un sistem de valori mai prielnic demnităţii umane. Cum se poate ajunge la constatări atât de dramatice nu e greu de înţeles, fiindcă, de ani buni, se evocă predilect fapte negative şi se emit judecăţi denigratoare pe seama noastră, ca popor, ceea ce a făcut ca „discursul mizerabilist” să se extindă peste tot, sub multiple forme, chiar şi la intelectuali bine antrenaţi în gândirea critică.
În deplină cunoştinţă de cauză, rectorul şcolii de vară, Stéphane Courtois, conchidea că în fascinantul complex de la Sighet (muzeu, centru de studii, şcoală etc.) „cu toţii înfăptuiesc o misiune de istorie şi de memorie care este fundamentală pentru România” , misiune cu atât mai nobilă cu cât ea tinde a restabili demnitatea şi libertatea ca valori esenţiale pentru orice individ sau popor. Memorialul prezintă o lume a violenţei demolatoare, a distrugerii de valori structurante, a minciunii instituţionalizate, a perversiunii programate, lume care, altfel, cu mijloace tradiţionale, livreşti, ar fi mai anevoie înţeleasă.
Memorialul Sighet e pentru mine, ca român şi ca istoric, locul unde, timp de aproape două decenii, am căutat să pun eu însumi umărul, alături de numeroşi colaboratori, la un edificiu înălţat cu trudă şi stăruinţă, cu ingeniozitate şi abnegaţie spre a pune în valoare memoria celor oprimaţi sub dictatura comunistă. Tocmai de aceea, am socotit că n-ar fi inutil să adun în volum textele prezentate acolo, de-a lungul anilor, pentru un auditoriu primenit în chip firesc, însă atât de sensibil la mesajele conţinute. Sunt texte predilect istoriografice, având menirea de a pune lucrurile cât de cât în diacronia lor firească, astfel ca situaţia prezentă să fie mai bine circumscrisă. Experienţa istoricului poate înlesni o înţelegere mai realistă a devenirii umane.
Textele din volum au fost reproduse în ordine cronologică şi distribuite în trei secţiuni, cu titluri menite a sugera principalele teme, fără să însemne totuşi diviziuni riguroase. Nu s-a intervenit în ele decât pentru a elimina micile erori de cules sau de tipar, uneori şi repetiţii supărătoare.
Ne rămâne să adăugăm mulţumirile cuvenite celor care au contribuit, sub o formă sau alta, la finalizarea editorială a unei cărţi ce se inseriază, cu modestie, alături de cele datorate lui Vladimir Bukovski şi Stéphane Courtois.
Alexandru Zub, 2012
prefaţă la volumul Alexandru Zub la Sighet, editori Ioana Boca şi Andrea Furtoş, cuvânt introductiv Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2012
