Deportarea în Bărăgan
Noaptea, au ridicat-o pe ea (pe mama, n.n.) şi pe toată familia – pe surorile, pe fratele meu, care împlinise cinci ani, pe nepoţi – şi i-au dus în Bărăgan. I-au luat noaptea, fără nimic, numai cu ce aveau pe ei, în august 1952. Nouă ni s-a tăiat orice mijloc de a mai afla ceva despre ei.
Cam câţi au fost ridicaţi?
Peste 15.
Ştiţi în ce aşezare din Bărăgan au fost duşi?
Lângă Feteşti, într-o comună de acolo, un sat… Rămăseseră nişte căsuţe de la unii bănăţeni, cărora li se dăduse deja drumul.
Acasă, nu vă spun ce persecuţie a început asupra rudelor: cumnaţii tatălui meu, fraţii, toţi bătuţi, arestaţi… Comuna a fost, pur şi simplu, maltratată de Securitate. Doar câţiva oameni din sat au fost scutiţi de acest tratament. Tata avea o vorbă: „Sunt două categorii de oameni: gospodarii, cărora le place munca, şi nevoiaşii, care-i ajutau pe cei bogaţi la munca câmpului, dar aveau ce mânca, aveau o vacă cu lapte, aveau porc.” Dar nu toţi cei nevoiaşi erau la fel. De o parte dintre ei, care erau leneşii satului, s-a folosit Securitatea. I-a pus în funcţii în comună şi, apoi, i-a luat pe cei care cunoşteau munţii şi umblau împreună după noi. Vreau să precizez că aceşti oameni erau lipsiţi de scrupule, fără teamă de Dumnezeu.
Cumnatul meu, Simion Ciontea, împreună cu familia lui, nu au fost duşi pe Bărăgan. Doar că îi urmăreau. I-au lăsat ca momeală că, dacă au ridicat familia şi au dus-o pe Bărăgan, noi vom trage la ei. Erau mereu urmăriţi. Sora mea s-a urcat în pod într-una din zile şi a găsit acolo ţigări şi chiştoace, cum fuma Securitatea şi îi asculta pe ei ce vorbesc în casă.
Ceilalţi cât timp au fost ţinuţi pe Bărăgan?
Din 1952 până în 1956. În 1956 le-a dat drumul. Împreună cu mama, pe Bărăgan au mai fost duşi: unul dintre fraţii mei, Ion, care avea 18 ani în momentul deportării, fratele mai mic, Nicolae, care avea 5 ani, sora mea, Bendrea Elena, cu băieţelul ei de 6 ani, Viorel, cumnatul meu, Gheorghe Bendrea, şi mătuşa mea, Palaghia Pop, care a şi murit pe Bărăgan. Fratele meu, Ion Pop, tocmai absolvise liceul înainte de deportare. Noroc că îşi luase bacalaureatul, graţie profesorilor din Năsăud. Secretarul de partid al liceului a vrut să-l dea afară de nu ştiu câte ori, dar profesorii au luat atitudine şi au spus: „Acest elev trebuie să-şi ia bacalaureatul… Este un elev bun.” Şi l-a ajutat Dumnezeu de şi-a luat bacalaureatul.
Aceştia erau din familia noastră. Dar au fost şi alte familii care au fost în grup cu noi, pe toţi i-au luat. A lui Mâţ Ion toată familia au luat-o.
(…)
„Să trăiască partizanii până vin americanii”
…Am trecut, apoi, în altă comună, în Dobric, aproape de Libotin. Tata avea acolo un bun prieten, Ion Perhaiţa, care avusese un frate senator, cred că liberal. Acesta avea mulţi prieteni în Dobric. Ne-a pus în legătură cu ei, iar aceştia ne-au adăpostit în casă. Unul dintre ei era Alexa Moşuţ, care, la rândul lui, ne-a pus în legătură cu un prieten de-al lui din comuna Costeni, care era secretar de partid. Acest om ne-a ţinut în podul casei lui, în timp ce jos veneau membrii de partid şi discutau politică. Până la urmă, au început să cânte: „Să trăiască partizanii până vin americanii.”
Comuniştii cântau?
Comuniştii, secretarul de partid, în timp ce noi eram în podul casei. S-au îmbătat şi au încins o horă acolo. Vă daţi seama ce comunişti erau…
Ultima întâlnire cu tata
Şi am stat aşa, doamnă, până în toamna anului 1952. Securitatea începuse deja să intre prin sate şi să facă percheziţii din casă în casă. Atunci noi ne-am dus în Hărniceşti, Maramureş, şi am luat legătura cu familia lui Vasile Hotea, care era, oarecum, odrasla politică a lui Vasile Lazăr, fratele d-lui Ilie Lazăr. Tatăl meu a venit un timp cu noi, dar n-a vrut să rămână, pentru că nu cunoştea comunele şi oamenii de pe-acolo şi nu avea încredere. „Eu rămân, totuşi, în preajma Lăpuşului, în Ţara Lăpuşului, că acolo sunt stăpân pe mine”, a spus el. Eu am rămas cu fratele meu şi cu Vasile Hotea în Hărniceşti, iar pe mine m-au dus pe la diferite familii din comună. Stăteam singură în podul cu fân; şi acum mă gândesc că era ceva foarte periculos: era un butoi mare, acoperit tot cu fân şi eu mă ascundeam în el, pentru că Securitatea umbla din casă în casă, intra în podurile oamenilor şi înfigea baionetele în fân până la duşumea. Din fericire, Securitatea a ajuns în comună abia după plecarea noastră. Stăteam singură la această familie, la Vasile al Parascăi. Nu-i reţin numele, doar porecla.
Fratele meu, Achim, cu Vasile Hotea, care era din comuna aceea, au stat la Nicoară al Lupului, cumnatul lui Vasile al Parascăi, şi la Gheorghe al lui Ciontoş. Am stat aşa locului vreo două-trei săptămâni, pentru că Vasile Hotea era foarte urmărit – făcea parte din tineretul ţărănist, studenţimea ţărănistă – şi începuseră arestările: i-au ridicat pe fratele lui, Nicoară Hotea, pe sora lui, pe toţi, şi i-au dus la Sighet, unde i-au maltratat. Apoi am mers în altă comună, în Hoteni, unde am stat la Mihai al Axentei, pe urmă în Deseşti, la nişte rude de-ale acestuia… nu le mai reţin numele. În orice caz, în cele din urmă, a trebuit să părăsim şi aceste comune…
Iată ce se întâmplase: tatăl meu şi cu Ioan Mâţ rămăseseră în preajma Lăpuşului…, iar noi ne perindam prin satele de lângă Sighet: Hoteni, Deseşti, Hărniceşti, Sat Şugătag, Juleşti…. La 15 octombrie 1952, ne-am întâlnit cu tata în munţii Secului. Trecuse o lună-două de când nu ne mai văzusem. Atunci, am observat că tata făcuse o pareză şi vorbea foarte greu. După ridicarea mamei, el s-a întristat foarte tare, a suferit mult, probabil că avea tensiune, era abătut. Mergea, totuşi, şi vorbea, dar cu greutate. Îşi găsea cu greu cuvintele. Am stat o zi de vorbă cu el, pe urmă el s-a întors din nou cu Ioan Mâţ în hotarul Lăpuşului, pe la diferite case, iar noi a trebuit să părăsim aceste sate. Până la urmă am ajuns la familia Moşuţ din Dobric, în zona Lăpuşului, unde mai stătusem cu o vară în urmă (1952). Cred că era luna martie când am mers la acest om.
Trădarea
Numai că, după câte ştiu acum, acest Moşuţ îl predase Securităţii pe Ioan Mâţ, cu două luni înainte… Cum era de aşteptat, Securitatea l-a bătut într-un hal fără de hal. Când m-am întâlnit cu Mâţ, după 1964, mi-a arătat mâinile şi mi-a spus cum a fost bătut. L-am întrebat: „De ce-ai spus oamenii la care ai stat în Maramureş?” Mi-a răspuns: „Dacă cineva îmi spunea «ai omorât pe mama ta», aş fi spus «Da, am omorât-o pe mama», numai să mă lase. Îmi puneau mâinile în apă ca să se mai desumfle şi o luau de la capăt… Apoi picioarele, laba, toţi mă băteau la tălpi, m-au schingiuit într-un hal fără de hal, încât n-am mai rezistat şi a trebuit să spun măcar câţiva – nu i-am destăinuit pe toţi”. După ce a spus numele gazdelor, sigur că au început arestările prin Maramureş, prin Deseşti, iar noi a trebuit să părăsim acele sate.
… Deci ne-am întors la Dobric, la acest Alexa Moşuţ. Am plecat noaptea, vă daţi seama, de lângă Sighet, am trecut munţii – Sermentieşul, apoi Şatra Pintii – prin zăpadă până la brâu. Era martie şi era încă zăpadă mare pe munte. După o zi şi o noapte, am ajuns la Dobric.
Moşuţ avea casa la marginea satului… Am intrat în curte, unde era şi casa unui frate de-al lui. Am bătut la uşă, dar nu ne-a răspuns nimeni. I-am spus fratelui meu: „Să ştii că ăştia sunt arestaţi şi de aceea nu răspunde nimeni.” La un moment dat, n-aveam ce face, doamnă, eram îngheţaţi de frig, am bătut la geam. Şi într-un târziu, s-a deschis uşa şi a apărut el.
Ne-a invitat înăuntru fără să aprindă lampa. Avea două fetiţe, una de vreo şapte ani, alta de vreo opt-nouă ani. I-am spus că nu mai avem alimente, nu mai avem unde să stăm… El a spus: „Nici eu nu pot să vă ţin în casă pentru că a fost Securitatea şi pe-aici.” Fuseseră arestaţi Ion Perhaiţa, prietenul tatei, şi mulţi alţi oameni de pe-acolo. Singur el nu fusese arestat, restul, toţi cei la care stătusem în vara lui 1952, erau arestaţi. „Vă pot, însă, ajuta”, a spus. „Este un căsoi – aşa se spune pe la noi unei case cu o singură cameră – în hotarul Rogozului.” Ne-am dus acolo – mai fusesem în vara aceea la acel căsoi… Dar, ce să facem? Foc nu puteai să faci, pentru că s-ar fi văzut fumul. „Mergeţi acolo, staţi acolo şi la ora zece vin cu mâncare la voi.”
Ne-am dus… N-am să uit niciodată: pe când îmi făceam rugăciunile, înainte de culcare, am văzut scrisul tatălui meu pe o scândură: „Dumnezeu să binecuvânteze casa aceasta.” Îmi era dor de tata. Mi-am tras sumanul pe cap şi am început să plâng. În timp ce plângeam, Vasile Hotea a ţipat: „Te rog să nu mai plângi!” Atunci mi-am ridicat sumanul să văd ce face Hotea. Îşi luase cărţile de rugăciune şi se ruga. Pe barba lui mare – pentru că nu se mai bărbierise de câtăva vreme – îi curgeau lacrimi. „Doamne, cum se roagă! Ia să încep să mă rog şi eu!”, mi-am spus şi m-am rugat până am adormit. Într-un târziu, ne-a trezit Hotea: „Sculaţi-vă, nu vă speriaţi, suntem înconjuraţi de Securitate.”
Aceasta era masa pe care ne-a pregătit-o Alexa Moşuţ.
Împuşcat, rănit, arestată
Fratele meu a vrut să iasă primul, să deschidă foc. Hotea l-a tras de o parte şi a ieşit el în uşa căsoiului şi a deschis foc. Securiştii au dat drumul la câini, doamnă, şi tot puhoiul de securişti după noi trei… Căsoiul era pe un deal, şi-n jos, după o porţiune abruptă, era un pârâu. Eu am luat-o la fugă în jos, am intrat în pârâu şi am început sa mă caţăr pe cealaltă colină. Era lapoviţă şi ninsoare şi erau fire lungi de iarbă, de pir, rămase din anul precedent. De firele acelea mă prindeam, doamnă, şi nu ştiam ce se întâmplă în spatele meu. Mă tot prindeam cu unghiile de pământ, scormoneam dealul, ca să pot să ajung pe culme, şi iar alunecam. Nu vă pot reda prin ce clipe am trecut. Am reuşit să ajung sus. Eram toată numai noroi, pe mâini, pe faţă, pentru că ei trăgeau în stil mare în acel dâmb, şi tot noroiul sărea pe faţa mea. Câinii m-au prins de cioareci, dar pentru că cioarecii erau din stofă de lână, nu m-au sfâşiat. Hotea a împuşcat un câine. Sus era un loc mai neted şi, când mă uit, fratele meu zăcea acolo, căzut, iar pistolul lui, „Oritza”, mai departe de el. „Da ce-i cu tine, Ichim?”, îi spun. „Ce să fie? – zice – Sunt rănit.” Era ciuruit de gloanţe, doamnă…. tot abdomenul era ciuruit, curgea sângele şiroaie din el… N-am mai putut să fug şi l-am strigat pe Vasile: „Bade Ioane!”, că aşa-i spuneam. Nu-i spuneam pe nume. Fiecare avea câte un nume ştiut doar de noi, ca să nu ne recunoască lumea. Mie mi se spunea Costică, altul era badea Ion, altul badea Gheorghe, badea Vasile…
Securiştii se apropiaseră deja de noi. Unul dintre ei mi-a dat o cizmă, de-am sărit în sus şi apoi am căzut cu faţa la pământ. Au strigat: „Mâinile sus!” Eu n-am vrut să ridic mâinile şi le-am spus să mă împuşte şi pe mine ca pe fratele meu. Şi, cum era fratele meu căzut acolo, lângă mine, mi-a ridicat el mâinile. Atunci ei s-au apropiat şi s-au uitat la noi… Văzând că Achim se face din ce în ce mai palid, le-am spus: „Ce faceţi cu el, nu vedeţi că moare?” Ei s-au trezit şi au spus: „Unde este Hotea? Îl scăpăm pe Hotea!” Aşadar, ei ştiau cu lux de amănunte tot. I-am strigat lui Hotea: „Să ştii că eu nu mai pot să fug.” „Ţine-te după mine!”, a spus el, dar eu am rămas lângă fratele meu. Şi s-au luat securiştii după el, iar lângă noi au mai rămas vreo patru-cinci. Pe Hotea l-au împuşcat. Am aflat ulterior că din partea cealaltă veneau alţi securişti, pe drumul Lăpuşului, între Rogoz şi Lăpuşul Românesc. Acolo era plin de maşini cu securişti care l-au încercuit şi l-au prins.
Între timp, starea fratelui meu se agravase. „Faceţi o targă şi duceţi-l pe fratele meu, că moare!”, le-am spus. Atunci, ei s-au dus la căsoi, au adus nişte scânduri şi au făcut o targă. Pe mine m-au legat şi ne-au dus până în comuna Dobric. Cu şuturi, nu vă pot descrie, cu paturi de armă în spate,… numai eu ştiu prin ce am trecut. Era 8 martie 1953, într-o zi de duminică. Ne-au urcat într-o dubă şi ne-au dus la Securitate, la Târgu Lăpuş. Mie mi-au pus nişte ochelari negri, atât de strâmţi, încât mi-au rămas urme la tâmple. M-au ţinut o noapte întreagă cu ei. Şi de-acolo m-au dus la Baia Mare, la Securitate. Şi de la Baia Mare la Satu Mare.
Cât aţi stat la Baia Mare?
24 de ore, cam aşa. La Securitatea din Satu Mare m-au băgat într-o celulă la subsol, cu pământ pe jos, unde simţeam că mă sufoc din cauza lipsei de aer. Am tot întrebat de fratele meu şi, ulterior, am aflat – desigur, nu de la ei – că l-au dus la un spital.
Sacrificiu pentru alţii
Despre tatăl dumneavoastră nu ne-aţi spus. Ce s-a întâmplat cu el?
Da. Am omis să vă spun. De fapt, nu a fost arestat. După cum v-am spus, se îmbolnăvise. Avea tensiune şi făcuse pareză. Nu putea să vorbească bine. Se simţea din ce în ce mai rău. Ioan Mâţ, băiatul cu care a rămas împreună, mi-a spus, ulterior, când ne-am întâlnit după ani de închisoare, că s-a dus în comuna Ungureni, la preotul din comună, s-a spovedit, s-a împărtăşit şi i-a rugat pe cei care la care stătea ascuns să-l ducă la marginea drumului Lăpuşului, care făcea legătură între Băiuţ şi Lăpuşul Românesc, să-l lase acolo, lângă un pod. Era o iarnă foarte grea, era în ianuarie…
Ianuarie 1953?
Da, 1953. Localnicii l-au lăsat lângă pod*. A văzut într-un târziu o sanie cu cai, a făcut semn cu mâna, căruţaşul a venit şi l-a luat. Aşa greu cum vorbea, l-a rugat pe acel om să-l ducă la postul de miliţie. Când l-au văzut cei de la miliţie, au dat telefoane în toate părţile, spunând că l-au prins pe Pop, şi au sosit zeci de securişti. Toţi erau fericiţi şi se felicitau între ei… Nu l-ar fi prins niciodată dacă tata nu ar fi hotărât să se predea… Oamenii la care a stat l-au rugat să nu se ducă la Securitate şi i-au promis că o să aibă ei grijă de el şi poate se va face bine. Iar dacă nu se va face bine, o să moară şi o să-l înmormânteze creştineşte şi va fi aproape de satul lui. Dar el a spus: „Nu, pentru că dacă eu mor şi mă îngropaţi aici, toată armata o să mă tot caute ani de zile şi familia mea va suferi.” În sfârşit, a venit Securitatea, n-au vrut să creadă că-i bolnav şi că nu poate vorbi. Au zis că nu vrea să vorbească şi unul i-a dat cu patul armei în faţă, de i-a ţâşnit sângele şi pe gură, şi pe nas. Ulterior am aflat că a fost împuşcat mortal chiar în ziua în care s-a predat la Târgu Lăpuş. Nu ştiu unde este înmormântat. A fost un om extraordinar, care şi-a jertfit întreaga familie şi pe el însuşi pentru a face bine aproapelui. Nu a fost un om egoist, un om care să trăiască numai pentru el… A fost un model. Nu spun asta pentru că este tatăl meu. Desigur, a avut şi duşmani, ca fiecare om. Dar duşmanii lui…
Erau comuniştii din sat.
Da, comuniştii din sat.
Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008
Aristina Pop Săileanu, născută la 13 mai 1931, în Lăpuşul Românesc
fiica pădurarului Nicolae Pop din Lăpuşul Românesc care a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului. Fugit în munţi în 1949, Nicolae Pop i-a avut alături pe fiul său Achim şi pe fiica sa Aristina. La 1 martie 1953 a paralizat şi a fost lăsat, la dorinţa sa, la marginea drumului în apropierea satului Poiana Botizii. A fost dus de un localnic la postul de miliţie, de unde a fost preluat de Securitate. Grav bolnav, a murit la scurt timp.
Achim Pop (născut la 14 martie 1927, în Lăpuşul Românesc) a fost arestat în 1953 şi condamnat la 22 ani muncă silnică.
Aristina Pop a fost arestată în 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică. Motivul: a activat în organizaţie contrarevoluţionară.
A fost declarată „drept al popoarelor” (împreună cu părinţii săi) pentru că, în anul 1944, au ascuns de prigoană şi deportare copii de evrei.
Aristina Pop, căsătorită Săileanu, trăieşte în prezent la Bucureşti.
