I. Premise şi ordine
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost folosiţi în întreprinderile şi în agricultura din Germania în jur de 4,5 milioane de „muncitori” care proveneau din statele Europei de Est şi Sud-Est, unele ocupate de Germania lui Hitler, altele aliate. Folosirea „muncii de reconstrucţie”, care urma să fie prestată de germani în U.R.S.S. după terminarea războiului, a fost menţionată pentru prima dată în octombrie 1943, într-o notă pe care Litvinov (pe atunci comisar adjunct pentru Afaceri Externe al U.R.S.S.) se pare că a elaborat-o în pregătirea întâlnirii la vârf dintre Stalin, Churchill şi Roosevelt de la Teheran. În lunile următoare a fost conceput planul de despăgubire a U.R.S.S., în care „munca germană”, care urma să fie folosită pe o perioadă de 10 ani, era considerată de specialiştii sovietici ca o resursă mai importantă pentru reconstrucţia ţării decât despăgubirile în bani sau livrările de materii prime. Din 1945 au prestat „muncă de reconstrucţie” în U.R.S.S. aproximativ 360.000 de etnici germani, atât internaţi civili cât şi militari, deci prizonieri de război. Printre internaţii civili s-au aflat şi aproximativ 75.000 de etnici germani din România. Ei au făcut parte din categoria celor 112.480 de persoane ridicate din Sud-Estul Europei (Iugoslavia, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria şi România) în perioada 28 decembrie 1944 – 2 februarie 1945 doar pe baza apartenenţei lor etnice.
Deportarea etnicilor germani din România nu a fost stipulată în Convenţia de Armistiţiu încheiată la 12 septembrie 1944 între România şi Puterile Aliate. Atât protestele guvernului român cât şi cele ale guvernelor Marii Britanii şi Statelor Unite din ianuarie 1945 arată în mod clar că a fost vorba despre o măsură abuzivă, luată în mod unilateral de către guvernul sovietic. Din documentele aflate în arhivele sovietice ştim că lui Stalin i-a fost prezentată la 15 decembrie 1944 o notă informativă cuprinzând numărul total al persoanelor de origine etnică germană aflate în teritoriile controlate de trupele Armatelor Ucrainene 2, 3 şi 4 (în statele mai sus menţionate), cifră care se ridica la 551.949 persoane. Dintre acestea, cele mai multe – 421.846 – se aflau în România. O zi mai târziu, la 16 decembrie 1944, a fost semnată nota nr. 7161ss a Ministerului Sovietic al Apărării, prin care se ordona „mobilizarea şi internarea cu trimitere la muncă în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani apţi de muncă”, bărbaţii având vârsta cuprinsă între 17 şi 45 de ani şi femeile – între 18 şi 30 de ani, care se aflau pe „teritoriile eliberate de Armata Roşie” din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia. Conducerea acţiunii de mobilizare i-a fost încredinţată N.K.V.D.-ului condus de Beria, comisar al poporului pentru Afaceri Interne.
Un recensământ al populaţiei germane şi maghiare – cuprinzând atât persoanele care aveau cetăţenie germană sau ungară, cât şi pe cele care aveau cetăţenia română aparţinând însă etniei germane sau maghiare – i-a fost ordonat preşedintelui Consiliului de Miniştri (Sănătescu) de către Comisia Aliată de Control la 31 octombrie 1944. Se pare că acest recensământ nu a fost satisfăcător, pentru că la 24 noiembrie 1944 Beria îi raportează lui Stalin că a dat ordin ca în 10 zile să se facă o numărare provizorie a persoanelor de naţionalitate germană din zonele eliberate de trupele Frontului Ucrainean.
Toţi foştii deportaţi îşi amintesc de elaborarea listelor şi de zvonurile care au circulat din toamna anului 1944 legate de o deportare iminentă în U.R.S.S.
Ca urmare a ordinului dat de Stalin la 16 decembrie 1944, în România, Preşedinţia Consiliului de Miniştri transmite la 19 decembrie un prim ordin telefonic către Inspectoratele de Poliţie (regionale Craiova, Timişoara, Alba Iulia, Sibiu, Piteşti, Bucureşti, Galaţi şi Constanţa), în care se cere înregistrarea populaţiei de origine germană capabilă de muncă şi se comunică modul în care se vor desfăşura ridicările. Ordinul de ridicare urma să se dea în mod special. Ordinele Ministerului Afacerilor Interne nr. 32.137 din 31 decembrie 1944 şi nr. 32.475-S din 3 ianuarie 1945 conţin detalii privind etapele în care vor fi ridicaţi, adunaţi şi internaţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, excepţii admiţându-se doar în cazul femeilor cu copii sub un an sau al infirmilor. Ordinul de deportare pentru etnicii germani din România îl constituie nota nr. 031 din 6 ianuarie 1945, emisă de Comisia Aliată de Control şi semnată de generalul Vinogradov, locţiitorul Preşedintelui Comisiei Aliate de Control, şi adresată Preşedintelui Consiliului de Miniştri, Nicolae Rădescu. În această notă se solicită „mobilizarea pentru muncă” a „tuturor locuitorilor germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”, mobilizarea urmând a se desfăşura în perioada 10–20 ianuarie 1945. Cetăţenii mobilizaţi urmau să fie „folosiţi la muncă în conformitate cu instrucţiunile date de Înaltul comandament”. Cei mobilizaţi aveau voie să ia cu ei îmbrăcăminte, lenjerie de pat, obiecte sanitare, hrană, greutatea totală a bagajului nedepăşind 20 de kilograme. Mulţi dintre aceştia fiind ridicaţi de pe stradă sau prin surprindere, nu au avut timp să-şi facă bagajul, ceea ce a avut consecinţe grave atât pe parcursul transportului cât şi în lagăr, ei neavând ce mânca şi nici îmbrăcăminte corespunzătoare.
Ridicarea ca atare a etnicilor germani de pe teritoriul României are loc în baza ordinului telefonic nr. 33.224 transmis în seara zilei de 10 ianuarie 1945 către toate Inspectoratele regionale de poliţie. În acest ordin se preciza că:
1. Mobilizarea germanilor se face după planurile întocmite anterior şi la termenele stabilite de delegatul Comisiei Aliate de Control.
2. Mobilizarea se face sub conducere românească şi sub controlul reprezentantului Comisiei Aliate de Control.
De menţionat este faptul că ridicările s-au efectuat de către organele locale numai în România, în celelalte state ele fiind întreprinse de sovietici. Este motivul pentru care mulţi dintre deportaţi sunt convinşi că „românii” i-au deportat şi că U.R.S.S. ar fi cerut României forţă de muncă iar guvernul român a decis trimiterea „nemţilor”.
Iniţial era prevăzut ca numai bărbaţii să fie duşi la muncă. Numărul lor era însă relativ redus pentru că mulţi dintre ei nu se mai întorseseră de pe front (din 551.049 de etnici germani – numărul care-i fusese raportat lui Stalin –, 240.436 erau bărbaţi şi 310.613 femei), astfel că sovieticii au hotărât să ridice şi femeile, mai ales că în U.R.S.S. ele munceau cot la cot cu bărbaţii.
În ordinul din 10 ianuarie sunt menţionate mai multe categorii de persoane care urmau să fie exceptate, printre care se aflau specialişti din întreprinderi care nu puteau fi înlocuiţi, muncitori din fabrici necesari bunului mers al economiei, românce măritate cu germani, „nemţoaice” măritate cu români, călugăriţe, preoţi etc. În cursul ridicărilor nu s-a ţinut însă cont de aceste „scutiri”; dar ele au fost invocate ulterior în multiplele demersuri şi încercări de a-i readuce în ţară pe cei deportaţi.
Primele ridicări de pe teritoriul României au avut loc la începutul lunii ianuarie 1945 în zona de Nord-Vest (care atunci se afla încă sub administraţie maghiară). Din 40 de localităţi din zona Sătmarului au fost deportate 4.778 de persoane, cu cele din judeţele Maramureş, Bihor şi Sălaj numărul total ridicându-se la 5.324.
În restul teritoriului ridicările au demarat la 10 ianuarie, fiind efectuate de echipe mixte formate din soldaţi, poliţişti (în mediul urban), jandarmi (în mediul rural), precum şi din civili români şi soldaţi sovietici. Persoanele ridicate au fost duse la „centre de colectare” şi în lagăre provizorii amenajate în şcoli, cinematografe, cămine culturale. De aici au fost transportate în gări şi îmbarcate în vagoane pentru vite. În multe localităţi trierea promisă nu s-a mai efectuat, astfel că au fost deportate şi persoane care aveau mai mulţi sau mai puţini ani decât prevedeau limitele de vârstă stabilite, sau persoane care ar fi trebuit exceptate. Conform datelor unui raport întocmit la 4 septembrie 1945 de comisarul şef adjunct al trupelor interne al U.R.S.S., generalul Sladkovici, din teritoriile aflate în ianuarie 1945 sub administraţie românească au fost ridicate 69.332 de persoane, dintre care 36.590 erau bărbaţi iar 32.742 femei. Acasă au rămas copiii şi bătrânii. Pentru a da un singur exemplu: cele 455 de persoane deportate din Sighişoara au lăsat în urmă 333 de copii.
Autorităţile române au încercat să se opună măsurii ordonate de sovietici. Ministrul Afacerilor Externe, Constantin Vişoianu, a întreprins demersuri diplomatice pe lângă guvernul Marii Britanii şi al Statelor Unite, fără succes. La 12 ianuarie 1945, Burton Y. Berry, reprezentantul politic al S.U.A. la Bucureşti, îl informează pe Vişoianu că guvernul Statelor Unite nu a fost înştiinţat de către guvernul sovietic de intenţia acestuia de a ridica cetăţeni români de origine germană şi că dezaprobă această măsură, dar că „recunoaşte dreptul comandamentului sovietic de a asigura liniştea şi securitatea liniilor sale de comunicaţii în spatele frontului”, deşi „socoteşte că măsura deportării depăşeşte aceste necesităţi”. Într-o notă personală adresată la 18 ianuarie 1945 ministrului de Externe Eden, Churchill comentează: „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Roumania of Saxons and others? It was understood that the Russians were to work their will in this sphere. Anyhow we cannot prevent them” (De ce facem atâta zarvă despre deportările ruseşti din România ale unor saşi şi ale altor populaţii? Înţelegerea a fost că ruşii vor putea să-şi impună voinţa în această zonă. Oricum nu îi putem opri).
La 13 ianuarie 1945 guvernul Rădescu îi adresează generalului Vinogradov o notă în care protestează împotriva „mobilizării pentru lucru în U.R.S.S. a unor categorii de locuitori ai României de origine germană”, precizând că:
– „lipsa unui atât de mare număr de cetăţeni români ar paraliza într-o foarte mare măsură întreaga economie a ţării”, compromiţând „obligaţiunile” asumate în Convenţia de Armistiţiu;
– este datoria guvernului român de a veghea asupra intereselor tuturor supuşilor săi, indiferent de originea lor etnică, motiv pentru care acesta atrage atenţia asupra „dureroasei strămutări în mijlocul iernii a unei întregi populaţiuni la o atât de mare depărtare” şi asupra „suferinţelor unor familii”.
În aceeaşi notă de protest se menţionează că guvernul român „este ţinut de Tratatele pe care le-a iscălit, de conştiinţa răspunderilor sale şi de Convenţiunea de Armistiţiu însăşi” şi nu poate fi de acord cu măsurile cerute de Comandamentul Sovietic, chiar dacă recunoaşte că bunul mers al operaţiunilor militare duse în comun cere măsuri de securitate.
Această Notă a Guvernului român conţine propunerea: „Dacă Înaltul Comandament Sovietic socoteşte […] mobilizarea sus-numiţilor pentru lucru ca într-adevăr indispensabilă”, să binevoiască a examina dacă ei ar putea efectua munca pe teritoriul românesc „după indicaţiunile autorităţilor sovietice”. Într-adevăr, cei care reuşiseră să se sustragă ridicărilor din ianuarie 1945, iar mai apoi cei care s-au întors în ţară fie de unde se refugiaseră, fie din armată, precum şi cei care s-au întors din deportarea în U.R.S.S., au fost ridicaţi la munci în „folos obştesc” până în 1948 în baza unui alt Ordin (A 192/ 19 februarie 1945) semnat de acelaşi Vinogradov.
Demn de menţionat ar fi că primul protest împotriva „trimiterii la muncă în Rusia a cetăţenilor de origine germană” a fost semnat de Constantin I.C. (Dinu) Brătianu şi adresat la 9 ianuarie 1945 prim-ministrului României. În acest protest el afirmă printre altele: „Nu putem să fim instrumente în executarea unor măsuri împotriva unei întregi categorii de cetăţeni români, în totalitatea ei, indiferent de originea ei etnică şi indiferent de faptul că între ei sunt sau nu criminali de război. Ne întoarcem astfel pe o altă cale la discriminare rasială, a cărei eradicare a fost una din condiţiile armistiţiului”.
II. Date statistice despre deportare
În ordinul Comisariatului de Stat al Apărării din 16 decembrie 1944 erau deja specificate şi domeniile în care urmau să fie folosiţi „germanii mobilizaţi”: ei trebuiau să lucreze la repunerea în funcţiune a industriei miniere din Donbas şi a industriei siderurgice din sudul ţării, o parte dintre cei ridicaţi fiind duşi însă în minele din munţii Urali. Conform statisticii efectuate de o echipă de cercetători din Muenster condusă de profesorul Georg Weber, referitoare la saşii deportaţi (din judeţele de atunci: Sibiu, Braşov, Alba, Făgăraş, Târnava Mare şi Târnava Mică) în U.R.S.S., 33,7% dintre femei au lucrat în mine, 31,2% în construcţii, 11,8% în industrie, 10,8% în agricultură şi doar 5% în diferite servicii. Dintre bărbaţi, 39,3% au lucrat în mine, 24,9% în construcţii, 15,4% în industrie şi 6,3% au fost folosiţi ca meşteşugari.
Condiţiile de trai şi de muncă au fost mizere. Deportaţii erau „cazaţi” în barăci improvizate, de multe ori fără încălzire, în care temperaturile erau extrem de scăzute. În schimbul muncii grele primeau atât de puţină hrană, încât mai ales în primii doi ani mulţi au murit din cauza inaniţiei, a epuizării şi a bolilor. Au avut loc şi multe accidente de muncă.
Primii germani din România eliberaţi din lagărele de muncă din Uniunea Sovietică s-au întors în ţară în octombrie 1945. Aceştia au fost cei care s-au îmbolnăvit şi nu au mai fost apţi de muncă şi femeile care erau gravide atunci când au fost ridicate şi care acum se întorceau împreună cu copiii lor. Persoane bolnave, devenite inapte pentru muncă, au fost repatriate şi în anii 1946 şi 1947. Repatrierile care au avut loc ca urmare a închiderii unor lagăre de muncă au început în 1948 şi s-au înmulţit la sfârşitul anului 1949. Acei deportaţi care au rezistat fizic şi psihic au rămas 5 ani în lagărele de muncă. În 1945, 1948 şi 1949 trenurile încărcate cu cei eliberaţi din lagăr au fost trimise în România, iar în anii 1946-1947 cele mai multe trenuri încărcate cu bolnavi au fost direcţionate către zona de ocupaţie sovietică a Germaniei.
În continuare voi prezenta date statistice despre saşii eliberaţi, despre ţările în care aceştia au fost repatriaţi şi despre rata mortalităţii în deportare. Aceste procente – oferite de cercetarea realizată sub conducerea profesorului Georg Weber despre grupul saşilor transilvăneni – sunt valabile, în esenţă, şi pentru şvabii bănăţeni şi sătmăreni care au fost deportaţi.
În judeţele Sibiu, Făgăraş, Braşov şi Târnava Mare au fost ridicaţi circa 14,5% dintre etnicii germani, în judeţul Alba procentul se ridică la 17,4% iar în Târnava Mică la 20%. Procentajul mai ridicat din judeţele Alba şi Târnava Mică se explică prin faptul că în ele nu existau centre urbane mari ca Sibiul sau Braşovul, unde abuzurile nu au fost atât de manifeste; aici predominau satele cu populaţie săsească iar în mediul rural ridicările abuzive ale unor persoane care nu se încadrau în limitele de vârstă stabilite erau mult mai semnificative. Dintre persoanele ridicate, nu se încadrau în limitele de vârstă stabilite: 13% din bărbaţi şi 18% din femei în judeţul Alba, 20% din bărbaţi şi 25% din femei în judeţul Târnava Mică, 6,7% din bărbaţi şi 10% din femei în judeţul Târnava Mare.
În ceea ce-i priveşte pe cei 30.336 de saşi transilvăneni deportaţi în ianuarie 1945 din România, în cercetarea menţionată există date (provenind de la 23.506 persoane) privind ţările în care aceştia au fost eliberaţi. Astfel, 74,7% s-au întors în România, 25% au fost duşi în Germania, 55 de persoane au indicat Austria ca ţară în care au fost eliberate şi 7 persoane au rămas în Uniunea Sovietică.
Dintre saşii deportaţi, 10% au murit în Uniunea Sovietică, iar 2% au decedat în cursul repatrierii sau imediat după repatriere ca urmare a bolilor sau a epuizării. În ceea ce priveşte rata mortalităţii, ea este de trei ori mai ridicată la bărbaţi decât la femei, dar variază în funcţie de lagăr şi de locul de muncă al celor deportaţi. Alţi factori care au influenţat rata mortalităţii au fost ridicările abuzive ale unor persoane care nu se încadrau în limitele de vârstă stabilite şi ale acelor persoane care în mod evident erau inapte pentru muncă grea.
Text publicat în Şcoala Memoriei 2011, Conferinţe şi discuţii de la a XIV-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (11-18 iulie 2011), Colecţia Istorie Orală, Fundaţia Academia Civică, 2012
