(1919-1952)
A fost un poet adevărat, o dovedesc nu numai versurile sale, ci şi altruismul şi tragica sa inadecvare la realitate.
În 1945 fondează cu ajutorul Crucii Roşii Internaţionale (alături de Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pavel Chihaia, Iordan Chimat, Dinu Pillat şi Părintele Barral, secretar al Nunţiaturii Catolice şi traducător al lui Eminescu în franceză) asociaţia „Mihai Eminescu” pentru ajutorarea intelectualilor persecutaţi de noul regim.
În 1948, îl întâlneşte întâmplător pe poetul năsăudean Teohar Mihadaş, află că a fost epurat din învăţământ şi îi dă un pachet de ajutoare. Întors la Bistriţa, Mihadaş împarte darurile cu alţi intelectuali dintre care unul având legături cu rezistenţa din munţi. Arestarea acestuia, atrage după sine arestarea tuturor, inclusiv arestarea lui Tonegaru care nu ştia unde au ajuns ajutoarele.
Este învinuit de „uneltire contra ordinei sociale şi a securităţii poporului” şi condamnat la 2 ani, pe care îi petrece în mare parte în izolare („vă facem cunoscut că din cauza purtării şi atitudinii sale în penitenciar îl veţi izola de restul deţinuţilor pe deţinutul Tonegaru Constantin” se spune într-o adresă a Securităţii către Direcţia Penitenciarului Aiud).
Este eliberat cu şase luni întârziere, grav bolnav şi moare peste alte trei luni, când o aşchie din oasele frânte în timpul torturilor îi ajunge în inimă. Avea 33 de ani.
Caz rarisim în regimul penitenciar comunist, în pofida torturilor, Constant Tonegaru nu mărturisise numele nici unui alt membru al asociaţiei „Mihai Eminescu” care – cel puţin cu acest prilej – nu sunt arestaţi.
„Candid şi naiv, entuziast şi credul, gata să slujească până la ultimul sacrificiu, cu seninătate zâmbitoare, unei idei, unei convingeri, unei credinţe, unui ideal. Era ca tonus vital şi moral, cel mai plin de tinereţe dintre noi, căci tinereţea, în esenţa naturii sale, însemna dăruire totală faţă de un ideal, cu intensitate emotivă şi lansarea într-o aventură nobilă, eroică – pe atunci eroismul mai putea avea un sens.” (Teodor Mihadaş)
„Avertizaţi de arestarea lui Constant, noi cei ce rămăsesem afară ne împăcasem cu gândul că nu ne mai puteam împotrivi fatalităţii: nici un proiect de salvare nu mai era posibil (…) Nu puteam crede că în camerele torturii, Constant bunul nostru prieten nu va rosti numele noastre: cum să reziste în faţa torturii sistematice trupul său extenuat de lipsuri, tot mai dematerializat, aproape o ectoplasmă? Şi totuşi miracolul s-a produs: Constant şi-a asumat întreaga răspundere…” (Pavel Chihaia şi Iordan Chimet)
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
