Farmecul detenţiei
Cum vă petreceaţi timpul în celulă, la Jilava?
Se discuta, domnule, se ţineau conferinţe. Fiecare era invitat să vorbească – atunci când îi venea rândul – despre meseria lui şi despre ceea ce ştia el despre lume şi viaţă. Erau fel de fel de oameni. Aveam printre noi profesori, intelectuali care ţineau nişte conferinţe extraordinare. Alţii erau oameni simpli. Cizmarul, de pildă, vorbea despre cizmărie şi despre concepţia lui despre lume şi viaţă. Eu am vorbit despre agricultură… De-acolo ştiu o serie de poveşti, de la oamenii ăştia… Unul fusese profesor de lucru manual la liceul industrial Gheorghe Şincai de pe Şerban Vodă. Fusese condamnat împreună cu ceilalţi profesori de la acest liceu, cu director cu tot, şi cu elevii din ultima clasă, pentru că făcuseră politică anticomunistă. Era un om liniştit şi domol, preocupat de evoluţia ştiinţei şi tehnicii şi de viitorul omenirii. Ne vorbea despre viitorul mecanicii, al automobilelor, al energiei de pe glob… Ne spunea că vom avea şi noi televizoare – în ’48 la noi nu erau televizoare – , că vor fi atât de multe automobile încât nu se va mai putea circula din cauza lor, că în viitor oamenii vor circula cu avioanele care se vor înmulţi atât de mult încât se vor ciocni între ele, şi cu rachetele; vor avea rachete personale cu care vor ajunge în acel punct al pământului în care doresc. Era un adevărat Jules Verne al detenţiei.
De cine vă mai amintiţi?
(…)
În celula 16 am stat şi cu Alecu Bratu, fruntaş ţărănist din Moldova, preţuit de Mihalache şi de Maniu. Fusese arestat pentru că făcuse parte din Rezistenţă. După ce ne-au mutat în celula 20, Alecu s-a îmbolnăvit de plămâni. Nu se simţea bine deloc. Avea temperatură, îi era frig. L-am luat lângă mine pentru că ne cunoscuserăm la sediul P.N.Ţ. de pe Clemenceau – unde noi, tinerii din P.N.Ţ. ne apropiam de diferite personalităţi ale partidului. Dacă acestora le plăcea de noi, ne lipeam de ei. Dar să ştiţi că nu era sistemul ăsta de azi: „Hai să-ţi dau o bere, hai să-ţi du o ţuică, hai să-ţi dau un vin”! Nu se obişnuiau chestii de-astea. După război şi în timpul războiului, lumea era cumpătată, domnule, oamenii nu-şi băteau joc de viaţa lor. Se lua un şpriţ mic sau o ţuică mică. Acuma îi spune ospătarului: „Adu una de două kile jumate!” Sistem rusesc. Stacană. Balşoi! Beţia asta în care mulţi români îşi îneacă viaţa azi, e de la ruşi.
Ce s-a întâmplat în închisoare cu Alecu Bratu?
Când eram cu el în celulă, îi dădeam jumătate din pâinea şi din mâncarea mea. A dat Dumnezeu şi n-a murit în detenţie. După revoluţie, a fost numit şeful filialei P.N.Ţ. din Statele Unite. L-am întâlnit în Bucureşti, în cabinetul domnului Coposu, unde intrasem să caut ceva. Nu ştiam că venise. Când m-a văzut, m-a luat în braţe şi i-a spus lui Coposu: „Dacă nu era Costică, muream. Costică m-a făcut bine şi m-a salvat. Mi-a dat pâinea lui, terciul lui, ciorba lui.” Apoi Alecu Bratu s-a întors în Statele Unite, unde a murit într-un accident, în maşina lui. E cam cu cântec moartea lui în acest accident.
Altcineva? Cu cine aţi mai fost la Jilava?
Cu sute, ca să zic aşa. Mi-aduc aminte de aceste persoane, dar nu-mi mai amintesc numele lor. Mi-a zis cineva ieri: „Ţi-aduci aminte, Costică, de generalul Teodorescu Eugen?” Zic: „Măi, stai puţin, a fost în celula 16 cu mine”. Uite, acum mi-am adus aminte. Da, generalul Teodorescu. Era un om cu prestanţă. A fost 20 de ani ataşat militar la Ankara. Vă spun povestea aşa cum am auzit-o de la el: „Am ieşit sublocotenent în 1912. Pe lângă îmbrăcăminte, armata ne dădea 120 de lei pe lună. Era obiceiul ca tinerii sublocotenenţi să fie trimişi în ţări occidentale, cu salariul pe trei luni, sa cunoască lumea, obiceiurile de acolo. Trei tineri sublocotenenţi ne-am hotărât să plecăm împreună mai întâi la Paris. Când mergeam la Moulin Rouge, după ce ne aşezam la masă, când venea chelnerul, unul dintre noi scotea un leu – leul românesc era de aur –, şi îl arunca în sus. Chelnerul îl prindea şi din leul ăla, trei inşi mâncam şi beam toată noaptea. Aşa era leul românesc, copii! Dar când am ajuns la Roma, am făcut o gafă. Ne-am dus, tot aşa, la un local select, să-l aşteptăm pe delegatul ambasadei române. Lângă noi, stătea la masă o cuconiţă frumoasă şi noi, românii, am început să vorbim cam fără perdea despre ea, crezând că e italiancă şi nu înţelege ceea ce spunem. Între timp, vine cel care lucra la ambasada română, dă mâna cu noi şi ne face cunoştinţă cu această româncă frumoasă care-l aştepta la masă. Dom’le, ne venea să ne băgăm sub masă de ruşine. «Nu-i nimic, a zis ea, aşa sunt românii noştri; îi iert pentru că sunt băieţi tineri!»”
Generalul Teodorescu v-a spus povestea asta numai dumneavoastră, în particular?
Nu, o spunea pentru toată lumea, vorbea despre viaţă, despre oamenii pe care îi cunoscuse… Pe lângă asta, ne ţinea conferinţe istorice, filozofice… Avea o pregătire extraordinară. Pe vremea aceea, oamenii erau pregătiţi…
Cum se comportau aceşti intelectuali ca deţinuţi?
La fel ca noi. Aşteptam să vină masa, ne întindeam pe pat, ne duceam afară şi stăteam la discuţii. În cea mai mare parte a timpului nu făceam decât să discutăm. Am avut norocul să apuc ani de detenţie trăiţi cu demnitate. Cu multă demnitate. Mai târziu s-au schimbat oamenii. Dintre noi au început să apară informatorii, turnătorii, oportuniştii. A apărut reeducarea… Detenţia a devenit mai dură. A dispărut – sper să nu se supere nimeni pentru că mă exprim astfel – farmecul detenţiei.
Când vorbiţi despre farmecul detenţiei, va referiţi la aceste povestiri, conferinţe, discuţii?
Da.
Steinhardt vorbeşte despre fericirea întâlnirii şi comuniunii cu Dumnezeu în timpul detenţiei. Dumneavoastră vorbiţi despre farmecul detenţiei…
Domnule, ştiţi care era farmecul detenţiei? Tristeţea detenţiei consta în lipsa celor dragi. Dar în momentul în care găseai omul care începea să vorbească, să-ţi povestească, să spună nişte versuri extraordinare, uitai, domnule, unde eşti şi ce eşti, îţi creştea sufletul şi inima, te încuraja şi erai tare, domnule. Credeţi lucrul ăsta? Când începea Sergiu Macarie să recite Dasaratas …
Cine era Sergiu Macarie?
Un ţărănist din Putna. Contabilul partidului. Era un băiat cult, modest, mai mare decât mine cu trei ani, băiatul popii din Ţifeşti. Aveau 8 hectare de vie în Vrancea. Am fost cu el la Jilava, la Peninsula… Avea o voce aşa de dulce… Domnule, trăiai altfel… trăiai numai spiritual datorită farmecului acelei voci şi al acelei recitări… Uitai de mizeria din jur, te umpleai de gânduri frumoase, visai…
Erau însă unii care ne dădeau peste cap când începeau să vorbească despre mâncare. Ne supăram şi ne certam cu ei. Strigam la ei: „Băi, termină cu chestiile astea, că nu mai dormim la noapte!” Povesteau ce şi cum găteau, ce mâncau acasă… Ieşea scandal, pentru că mulţi nu suportau, salivau…
Aţi vorbit de istorisiri, de recitări, de conferinţe. Exista şi plăcerea taifasului?
Nu stăteam la taifas. Cine vorbea – o făcea numai în public. Şi nu bârfeam, domnule. Nu era între noi duşmănie, răutate. Nu se admitea ura sau invidia. Iar dacă se întâmpla să le simţim la unii, căutam întotdeauna să protejăm bunul simţ.
Cum îl protejaţi?
Se întâmpla, de pildă, să vină unul fără educaţie, fără cultură, fără şcoală… Dar bunul simţ îl obliga să se integreze în mediul respectiv. L-am avut şi noi pe unul care, atunci când se vorbea despre Shakespeare, a exclamat: „Cum, domnule, a murit şi Shakespeare?!” L-au îndreptat ceilalţi, fără sa-l facă să se simtă prost…
Am înţeles că din farmecul detenţiei făcea parte poezia; se compuneau, se memorau, se recitau poezii, supravieţuiaţi prin poezie… Făcea parte şi povestirea; deveniserăţi nişte Şeherazade care uitau de teroarea zilnică povestind, pe rând, despre meseria şi viaţa lor. Făcea parte şi memorialistica, pentru că vă depănaţi amintirile… Dar comicul, făcea şi el parte din farmecul detenţiei? Se spuneau bancuri în puşcărie?
Se spuneau bancuri şi se râdea.
Puteţi să-mi spuneţi un banc sau o anecdotă auzită la Jilava?
Nu mai ştiu care parlamentar închis împreună cu noi ne-a povestit că nea Iancu Brezeanu – marele actor – era senator de drept… Era o vreme în care anumite personalităţi erau numite senatori de drept. Aceştia nu erau aleşi de cetăţeni ci desemnaţi de guvern sau de un anumit partid… În această calitate, veneau în Parlament, ţineau discursuri… Nea Iancu Brezeanu venea aici întotdeauna de la bere. Era mereu puţin ameţit… Într-una din şedinţe, când a apărut el, I.G. Duca îl ataca pe A.C. Cuza… Apoi, pentru a-i răspunde lui I.G. Duca, A.C. Cuza a cerut cuvântul:
– Dumneata spui că eu am trecut prin viaţă precum câinele prin apă, domnule Duca. Eu însă, în 1921, am făcut legea agrară. Dumneata ce-ai făcut, domnule Duca? Am făcut legea financiară! Dumneata ce-ai făcut, domnule Duca?
Nea Iancu Brezeanu l-a întrerupt:
– Ia stai, bă, puţin! Păi, la câte ai făcut tu, dacă o cunoşteai pe mama lui I.G.Duca, îl făceai şi pe el!
…Şi e scrisă în Monitorul Oficial!
Ce fel de bancuri spuneaţi?
Domnule, vulgare nu erau niciodată!
Spuneaţi şi bancuri politice?
Da.
Cu Zăroni?
Astea erau grozave.
Erau şi bancuri cu Petru Groza?
Multe. Ştiţi cum e cu bancurile? Dacă le spunea unul singur, după două bancuri se oprea. Dacă spuneau mai mulţi, bancurile nu se mai terminau… Am ajuns să stăm o noapte întreagă numai ca să spunem bancuri.
Erau şi bancuri cu Stalin, cu ruşii…
Da, erau…
Erau şi bancuri cu panduri?
Da, cu ofiţeri analfabeţi din armata nouă…
Constantin Ionaşcu, Ororile şi farmecul detenţiei – o convorbire cu Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2010
