Sâmbătă, 17 noiembrie 2012, cu ocazia conferinţei Deutsches Kulturleben im Banat am Vorabend des Ersten Weltkrieges. Der Beitrag von kleineren Städten und Großgemeinden organizată de Landsmannschaft der Banater Schwaben/Landesverband Baden-Württemberg, a fost vernisată şi expoziţia Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan, realizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului.
Versiunea germană a expoziţiei „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan” a fost realizată cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Berlin.
Expoziţia Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan (versiunea germană) a fost deschisă în perioada 19 iunie-19 octombrie 2012 la Memorialul Berlin-Hohenschönhausen.
Deportările din Banat şi Mehedinţi, din vara anului 1951, reprezintă unul (şi cel mai bestial) dintre numeroasele proiecte de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică. În urma unui plan pregătit timp de trei luni, cu precizie diabolică, au fost scoşi din casele lor, pe parcursul nopţii de 18/19 iunie, fără nici un anunţ prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani şi din copii de toate vârstele (unul din ei, născut abia cu două zile înainte). După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale (unii copii au murit pe drum), deportaţii au fost depuşi în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului de stepă. Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori şi-au construit case mai arătoase şi au desţelenit pământurile virgine. Au reuşit astfel să-şi procure hrana pentru ei şi pentru animalele din curte, biruind sărăcia şi izolarea, supravieţuind ca nişte Robinson Crusoe ai secolului XX.
Întrebarea – pe care o pune expoziţia „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan” – este: care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni? Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranţa cu care ei aşteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în ţară prin Iugoslavia lui Tito? Altfel nu se explică forţele uriaşe puse în joc: peste 10.000 de militari înarmaţi (securişti, miliţieni, elevi de şcoală militară, grăniceri şi pompieri), coordonaţi şi supravegheaţi de 2500 de activişti de partid.
Peste cinci ani, în 1956, deportaţii s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt. 1700 dintre ei (inclusiv 177 copii) muriseră în detenţie şi curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.
Unele sate au fost totuşi transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deţinuţi politici eliberaţi din închisori la expirarea pedepsei, dar consideraţi recalcitranţi şi „nereeducabili”. Între 1955 şi 1964, s-au perindat pe la Rubla, Lăteşti, Măzăreni, Dropia, Zagna, Fundulea personalităţi ale vieţii politice şi culturale, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, Camil Demetrescu, Ioan Huiu, Hans Bergel, studenţii Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam. Suplimentele de pedeapsă, mergând de la 12 la 60 luni, convieţuirea îndelungată într-un perimetru redus le-au permis să se împrietenească, să-şi transforme noua existenţă într-o şcoală a solidarităţii. Cea mai neomenească detenţie în această perioadă a fost aceea a şapte copii – cu vârste între 1 şi 12 ani – expulzaţi la Lăteşti împreună cu mama lor, după ce tatăl, preot reformat, fusese condamnat la 22 ani. Un alt preot, ortodox, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că a îndrăznit să părăsească pentru scurt timp DO, unde fusese adus după ce executase alţi 9 ani de detenţie.
În rezumat, totuşi, destrămarea ţesutului civic n-a reuşit nici în cazul deportaţilor, nici în cel al „DO-iştilor”, comuniştii trebuind să amâne atomizarea totală a societăţii până în anii 70-80, când noile generaţii au cedat în faţa terorii profilactice declanşate de noul regim comunist.
Expoziţia „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan” este alcătuită din 26 de panouri în care sunt expuse cronologic şi tematic: situaţia internaţională din anii 50 (ruperea lui Tito de Kominformul stalinist), elaborarea de către Securitate a planului de „dislocare”, alcătuirea „listelor negre”, pregătirea şi executarea deportării, viaţa în Bărăgan, clădirea caselor, procurarea apei şi mâncării, şcoala, munca, înmormântările, în sfârşit „Domiciliul obligatoriu”. Textele explicative sunt completate de sute de fotografii, hărţi şi obiecte, toate provenind din banca de date a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului. Mărturiile personale sunt transcrieri ale înregistrărilor făcute de colaboratorii CISAC, în cadrul vernisajului fiind lansat şi un audiobook cu fragmente de amintiri.
Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISAC) este condus de Romulus Rusan şi funcţionează fără întrerupere de 19 ani, fiind cea mai veche componentă a Fundaţiei Academia Civică şi, implicit, a Memorialului Sighet. Arhiva sa – compusă din 6000 de ore de înregistrări de istorie orală, din aproape o sută de mii de fişe de detenţie politică, din 10.000 de acte de deces în detenţie, din mii de fotografii şi sute de filme documentare – este laboratorul de creaţie al Memorialului şi s-a materializat, totodată, publicistic prin editarea a peste 30.000 pagini de carte. Competenţa sa este girată de prezenţa în Consiliul Ştiinţific a unor mari specialişti în istorie aplicată, ca academicienii Şerban Papacostea şi Alexandru Zub, cercetătorii Stéphane Courtois, Thomas Blanton, Dennis Deletant şi Helmut Muller-Enbergs, fostul disident Vladimir Bukovski, sociologul Pierre Hassner.
Expoziţia „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan” face parte din proiectul „Memoria deportărilor din România” al Fundaţiei Academia Civică, susţinut de programul „Europa pentru cetăţeni. Memoria activă a Europei” al Comisiei Europene. Vernisarea ei a fost făcută la 25 martie 2011 la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. În 3 mai 2011 a fost deschisă la Biblioteca Centrală Universitară din Timişoara, ocazie cu care a avut loc şi o discuţie cu martorii din deportarea de acum 60 de ani. În 19 mai 2011 a avut loc vernisajul la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin. Din 2 iunie şi până în 2 septembrie expoziţia a fost deschisă la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. În septembrie 2011 expoziţia s-a aflat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. În perioada noiembrie 2011-martie 2012 expoziţia a fost găzduită la Spaţiul Public European al Reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti. În luna aprilie 2012 expoziţia a fost itinerată la Sibiu de către Forumul Democrat al Germanilor din România.
Legat de proiectul Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului a lansat, în iulie 2011, şi cartea-document: Morţi fără morminte în Bărăgan (1951-1956). Volumul, apărut în colecţia „Ora de istorie”, este coordonat de Romulus Rusan. Este o carte unică în felul său: lista celor aproape 1700 deportaţi morţi în detenţia din Bărăgan în perioada 1951-1956. Dintre aceştia 177 copii, între care 150 morţi înainte de a împlini un an. Cel mai vârstnic dintre decedaţi a fost un ţăran mehedinţean în vârstă de o sută de ani, deportat cu cinci ani în urmă. Cu o bogată bibliografie şi cu certificate de moarte emise majoritar de autorităţile vremii – cartea este radiografia unui genocid inuman aplicat unor civili fără apărare.
citeşte şi Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan
