Momentul 1918 a constituit apogeul unităţii românilor. Marile Adunări de la Chişinău (27 martie), Cernăuţi (27 octombrie) şi Alba Iulia (1 decembrie) au reprezentat nu numai voinţa tuturor păturilor populaţiei, ci şi a forţelor politice, fie că erau de factură naţională, fie de factură social-democrată. Singurii care s-au opus de-a lungul anilor următori au fost bolşevicii, derivaţi din extrema stângă a social-democraţiei şi grupaţi în Internaţionala a III-a (Comintern). Aceasta şi-a făcut un scop din distrugerea statelor naţionale nou constituite după primul război mondial. În documentele programatice şi în cele curente, Cominternul definea sistematic România ca un stat imperialist, bazat pe suprimarea drepturilor minorităţilor, cu toate că atât actele Unirii, cât şi tratatul de pace stipulau principiile democratice liberale cuprinse în doctrina Wilson.
Imediat după ce a ajuns la putere, P.C.d.R. (de fapt o secţie a fostului Comintern) a procedat la distrugerea tuturor partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Rând pe rând au fost arestaţi şi condamnaţi (cu sau fără proces) liderii istorici care simbolizau Unirea, ţărăniştii şi liberalii, clericii şi militarii, social-democraţii şi sindicaliştii, ardelenii, bănăţenii, bucovinenii, basarabenii. O mare parte au murit în închisori Au scăpat de această soartă doar cei ce muriseră înainte sau se aflau în străinătate.
A fost un genocid al elitelor, care a întrerupt pentru o jumătate de secol legăturile fireşti cu democraţia occidentală. (Romulus Rusan)
Iuliu Maniu (1873-1953)
Organizator şi participant la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. A fost apoi ales preşedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (din 1926), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928-1930). Între 1938 şi 1944, se manifestă ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce
s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. Joacă un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. După preluarea puterii de către comunişti la 6 martie 1945, aceştia şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comunizării României. În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Este întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă.
În Occident, s-a aflat despre moartea lui Maniu, ca şi despre cea a lui Dinu Brătianu, abia în octombrie 1955. Radio „Europa Liberă” a redat atunci emoţia profundă pe care această veste a trezit-o în străinătate. Salvador de Madariaga, preşedintele Internaţionalei Liberale, declara: „Maniu a murit în închisoare. Brătianu a murit în închisoare. Regimului care se laudă cu cinism şi ipocrizie că este eliberatorul popoarelor i-a fost atât de teamă de Maniu, s-a temut atât de mult de Brătianu, încât a trebuit să-i îngroape de vii pentru ca poporul să nu le mai audă vocea”. Paul Reynaud, fost prim-ministru al Franţei, deplângea „aceste timpuri în care libertatea oamenilor a dispărut de pe o jumătate a feţei pământului. Figura lui Iuliu Maniu – spunea el – se înalţă, ca una din cele mai măreţe, printre rezistenţii Europei. Maniu a fost unul dintre creatorii Naţiunii Române. A luptat întreaga viaţă pentru libertatea popoarelor. A pierit odată cu libertatea”.
Iuliu Hossu (1885-1970)
Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia „Proclamaţia de Unire cu Ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand, la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de horthyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare.
Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 20 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970 la spitalul Colentina din Bucureşti. În martie 1969 Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice.
Silviu Dragomir (1888-1962)
Istoric, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 şi secretar al acesteia, profesor la Universitatea din Cluj, membru titular al Academiei Române (1928), fost ministru de Stat, apoi ministru al Minorităţilor; autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre ţările române în epoca medievală, despre revoluţia de la 1848 din Transilvania, precum şi al monografiei conducătorului acesteia, Avram Iancu.
Arestat la 1 iulie 1949, a fost internat la Sighet în mai 1950 pe timp de 24 luni, detenţia fiindu-i „justificată” abia peste un an, prin Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat în 1955, a trăit la Cluj, până la moartea sa, în 1962.
Ioan Lupaş (1880-1967)
Istoric, participant la Marea Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918, demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române (1914), apoi membru titular (1916), preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române (1932-1935), fondator, alături de Alexandru Lapedatu, al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920); lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. A fost eliberat la 5 mai 1955.
Ion Nistor (1876-1962)
Istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât Unirea cu România, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii. Profesor la Universităţile din Viena şi Cernăuţi, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor universitar la Bucureşti, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi, în final, al Cultelor şi Artelor.
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
Mihai Popovici (1879-1966)
Demnitar în Consiliul Dirigent, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc, ministru – succesiv – al Lucrărilor Publice, al Finanţelor, de Interne şi al Justiţiei.
Arestat la 21 august 1947, pentru “activitate intensă în Partidul Naţional Ţărănesc”, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
George Grigorovici (1871-1950)
Membru fondator al Partidului Social-Democrat din Bucovina, deputat în Parlamentul austro-ungar înainte de 1918, a militat pentru unirea Bucovinei cu România. Preşedinte al CC al PSDR (1936-1938).
După instaurarea regimului comunist, liderii social-democraţi, care se pronunţaseră în 1921 contra transformării mişcării social-democrate în partid comunist, printre care a fost şi Grigorovici, au fost arestaţi. A murit în închisoarea Văcăreşti la 18 iulie 1950.
Ion Mihalache (1882-1963)
Combatant în primul război mondial, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, învăţătorul Ion Mihalache înfiinţează după Unire Partidul Ţărănesc, care prin fuziunea cu Partidul Naţional din Transilvania formează în 1926 Partidul Naţional Ţărănesc. Mihalache participă în guvernele din anii 1928-1933 ca ministru al Agriculturii şi ministru de Interne. Împreună cu Iuliu Maniu se opune dictaturii regale şi Frontului Renaşterii Naţionale, când PNŢ este dizolvat. După război se opune sovietizării ţării, fiind arestat în iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, şi condamnat în noiembrie la muncă silnică pe viaţă. După regimul exterminator din penitenciarele Galaţi şi Sighet este transferat în 1955 în arestul Ministerului de Interne, unde refuză orice fel de tranzacţie cu anchetatorii. Transferat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, moare, la 5 martie 1963, după 16 ani de detenţie, la vârsta de 81 de ani.
Pantelimon Halippa (1883-1979)
Publicist şi om politic, vicepreşedinte (1917) şi preşedinte (1918) al Sfatului Ţării de la Chişinău, promotor al Unirii cu România, ministru al Basarabiei în mai multe guverne de după 1918, ministru al Lucrărilor Publice, al Comunicaţiilor, al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, senator şi deputat (1918-1934), membru corespondent al Academiei Române (1918).
Arestat în 1950 şi întemniţat la Sighet fără a fi judecat, a fost predat în 1952 autorităţilor sovietice, care l-au condamnat la 25 ani muncă silnică. A fost readus în ţară, fiind de astă dată închis la penitenciarul Aiud până în 1957.
Ilie Lazăr (1895-1976)
Doctor în Drept al Universităţii din Cluj. La sfârşitul războiului, organizează împreună cu alţi fruntaşi români administraţia românească în comitatul Maramureş, organizează Gărzile Naţionale şi reprezintă Maramureşul la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, apoi însoţeşte delegaţia ardelenilor la predarea actului Unirii la Bucureşti. După 1918, a fost deputat, membru în delegaţia permanentă a Partidului Naţional Ţărănesc, organizator al gărzilor ţărăneşti „Iuliu Maniu”, şef al organizaţiilor muncitoreşti centrale.
În timpul dictaturii carliste a fost internat în lagărul de la Turnu (Vâlcea), iar în timpul celei antonesciene la Târgu Jiu. Arestat prima oară la 27 mai 1946, a fost condamnat la 7 luni închisoare corecţională, pentru “omisiunea denunţării complotului”, în procesul “Mişcării Naţionale de Rezistenţă”, fiind eliberat condiţionat la 8 decembrie 1946. Implicat în înscenarea de la Tămădău, este arestat a doua oară, la 14 iulie 1947. Anchetat la Ministerul de Interne, a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. A fost condamnat la 12 ani temniţă grea, în procesul conducătorilor Partidul Naţional Ţărănesc, pentru “complot în scop de trădare” (noiembrie 1947). Încarcerat la Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava, a fost eliberat abia la 9 mai 1964. După eliberare a trăit la Cluj, unde a murit în 1976.
Ion Flueraş (1882-1953)
Lider al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1926-1938).
A fost reţinut timp de 3 luni, în 1945, de către autorităţile comuniste pe motiv că a răspândit „manifeste interzise”. A fost rearestat în iunie 1948 şi condamnat la 15 ani temniţă grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A murit în închisoarea Gherla la 7 iunie 1953.
Gheorghe I. Brătianu (1898-1953)
La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.
Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei. În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea de către legionari a magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva mai înainte. În 1943 devine membru al Academiei Române.
În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiţu, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română.
În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 1953. Memoriile unui coleg de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală.
Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic.
Aurel Vlad (1875-1953)
Promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Naţional Român şi apoi fondator şi fruntaş P.N.Ţ., ministru al Finanţelor, ulterior al Cultelor şi Artelor.
Arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la 75 ani, a fost internat fără forme legale la Penitenciarul Sighet, unde a murit la 2 iulie 1953. Pedeapsa administrativă i-a fost majorată după moarte cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953.
Daniel Ciugureanu (1885-1950)
Fruntaş al Partidului Naţional Moldovenesc şi unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Independente Moldoveneşti, apoi ministru de stat, reprezentând Basarabia, în patru guverne interbelice.
Arestat la 5/6 mai 1950, ar fi murit – potrivit memoriilor lui C.C. Giurescu – la 6 mai 1950, la Turda, în timpul transportării foştilor demnitari spre penitenciarul Sighet. Potrivit evidenţelor fostei Securităţi, a decedat la 19 mai 1950, în penitenciarul Sighet, actul de moarte fiindu-i întocmit abia în 1957.
Sever Bocu (1874-1951)
Om politic şi ziarist bănăţean. Studii la Academia Comercială din Viena şi Hautes Études din Paris. A fost unul dintre promotorii activismului politic în susţinerea cauzei naţionale în Banat. În perioada primului război mondial s-a ocupat de organizarea detaşamentelor de voluntari pentru a lupta împotriva Imperiului austro-ungar. Ia parte, la Paris, la tratativele care au premers Conferinţa de Pace, aducând argumente de ordin politic, social, etnic, demografic în favoarea unirii Banatului istoric cu România. Din 1921 este deputat în parlamentul României din partea PNR; unul din fruntaşii PNŢ din Banat în perioada interbelică. La alegerile din noiembrie 1946 devine singurul deputat al PNŢ din judeţul Timiş-Torontal, dar va refuza să participe la lucrările Parlamentului în semn de protest faţă de falsificarea scrutinului. Este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi încarcerat la Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951. Certificatul său de deces a fost emis abia la 20 iulie 1957.
Ghiţă Popp (1883-1967)
Om politic şi publicist transilvănean, cu studii de Drept la Viena şi Budapesta. În 1915, condamnat la muncă de Curtea Marţială din Cluj pentru că a cerut guvernului de la Bucureşti intrarea în război pentru eliberarea Transilvaniei şi Banatului. Se înrolează în armata română şi contribuie la formarea regimentelor de voluntari români dintre prizonierii armatei austro-ungare aflaţi în Rusia. Participant cu drept de vot la Marea Adunare de la Alba Iulia. Trimis de Consiliul Dirigent la Paris, ca ziarist, pe lângă misiunea română de la Conferinţa de Pace. Deputat în Parlamentul României în perioada interbelică, este apoi delegat în august-septembrie 1944 la Moscova, în Comisia de Armistiţiu. Este condamnat în ianuarie 1948 la 10 ani de închisoare pentru „insurecţie armată”. După ce execută pedeapsa este internat alţi 5 ani în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, în Bărăgan.
Onisifor Ghibu (1883-1972)
Pedagog, doctor în filosofie şi pedagogie la Jena, militant pentru Unire, demnitar în Consiliul Dirigent, profesor la Universitatea din Cluj, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de pedagogie; lucrări privind istoria învăţământului, membru corespondent al Academiei Române (1919).
După o primă arestare în 1945, este rearestat la 10 decembrie 1956 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru că „a întreprins acţiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.
Zenovie Pâclişanu (1886-1957)
Teolog greco-catolic, istoric, secretar al Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie 1918, membru al Comisiei de încheiere a Concordatului cu Vaticanul, consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru problemele Ardealului, membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, membru corespondent al Academiei Române (1919).
Arestat la 6 decembrie 1949, eliberat în 1953 şi rearestat în aprilie 1957, a murit în arestul „A” MAI Bucureşti la 31 octombrie 1957, cu o săptămână după condamnarea sa la 12 ani temniţă grea (recursul declarat a fost respins la 15 săptămâni după moarte).
Emil Haţieganu (1878-1959)
Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, fruntaş al Partidului Naţional Român şi apoi al P.N.Ţ., ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, apoi ministru de stat, reprezentând Transilvania, în guvernele naţional-ţărăniste. Din ianuarie până în noiembrie 1946 ministru fără portofoliu, reprezentând P.N.Ţ., în guvernul Petru Groza.
Arestat pentru „activitate P.N.Ţ.” la 6 noiembrie 1948, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru „sabotaj”. Internat la Sighet pe timp de 36 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 638/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 671/1953. Eliberat la 15 iunie 1955.
Iosif Jumanca (1893-1949)
Membru al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României. În 1921 s-a pronunţat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaţionala a III-a.
Arestat de autorităţile comuniste, a murit la Jilava în 1949.
Iuliu Moldovan (1882-1966)
Medic, demnitar în Consiliul Dirigent al Ardealului, membru corespondent al Academiei Române (1920), fruntaş P.N.T., fost subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, director al „Astrei” (1932-1947), profesor universitar la Cluj, întemeietorul şcolii de Igienă şi Sănătate publică din Cluj; lucrări despre sistemul sanitar românesc.
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
Sever Dan (1885-1961)
Jurist transilvănean, participant la mişcarea anteunionistă ca publicist şi ca redactor a numeroase documente teoretice. Participă la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, apoi ocupă în perioada interbelică funcţii de specialitate în Consiliul Dirigent şi în câteva guverne, ca secretar de stat şi ministru.
Arestat în 1950 împreună cu celelalte personalităţi, este ţinut cinci ani în „închisoarea miniştrilor“ de la Sighet.
Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, 2007
