Când s-a înscris doi ani mai târziu la concursul pentru postul de dirijor şef al Filarmonicii clujene, a ajuns la o altă cezură a vieţii sale. De această dată de dimensiuni fatale.
Juriul l-a propus în unanimitate pentru râvnitul post de dirijor de la Cluj. În seara de după luarea deciziei m-a sunat la Braşov prim-oboistul şi purtătorul de cuvânt al Filarmonicii „Gheorghe Dima“ din Braşov, Anselm Honigberger (1920-1976) şi m-a implorat să îl conving pe Erich să nu accepte postul: avea informaţii concrete că „va plăti cu măsuri din partea Securităţii“ ocuparea acestui post râvnit de mai mulţi colegi influenţi. ştiam ce însemna asta. Am format la miezul nopţii numărul lui Erich şi am spus scurt: „Dacă accepţi postul, vei fi arestat mai devreme sau mai târziu.“ Răspunsul nu putea fi mai tipic. „Există oameni care mă invidiază şi mă duşmănesc“, spuse liniştit; „dacă nu le arăt că eu şi dreptul meu ca muzician existăm, indiferent ce iese din asta, sunt pierdut înainte de a începe.“ Am purtat discuţia – ca de altfel de fiecare dată – în dialect, de această dată în speranţa că nu vom fi înţeleşi de Securitate. A preluat postul şi a înregistrat succese deja cu primele concerte, despre care s-a vorbit şi în afara Clujului. Nici o jumătate de an mai târziu, la 13 aprilie 1959, a fost arestat de doi ofiţeri ai Securităţii la Casa Universitarilor, în timp ce se afla în pauza repetiţiei cu Orchestra Filarmonică din Cluj, în mijlocul unei perioade de succese răsunătoare ca dirijor şef al Filarmonicii, în care îşi crease un public mai ales în rândul studenţimii tinere, ca nici un alt dirijor din acest oraş înaintea lui.
La vestea arestării lui am mers imediat la părinţi. Tata se pensionase cu o săptămână înainte. Arăta înspăimântător şi nu avea să îşi mai revină niciodată. Am încercat să îl îmbărbătez, dar a trebuit să plec chiar în aceeaşi zi înapoi la Braşov. La o săptămână după aceea am fost şi eu arestat de doi ofiţeri ai Departamentului Securităţii Statului în locuinţa mea din Braşov. Ca scriitor, atrăsesem atenţia asupra mea într-un mod nedigerabil.
Ne-am revăzut cam o jumătate de an mai târziu – în celula nr. 42 a închisorii de tranzit Codlea, în care eu, îmbrâncit de o lovitură în spate, m-am împleticit până în braţele fratelui meu. Fusese condamnat la şapte, eu la cincisprezece ani de muncă silnică. Spuse cu obişnuita lui linişte: „Arestarea mea porneşte de la un ‘iubit’ coleg invidios.“ „Şi a ta?“ am replicat eu.
În cele două luni pe care le-am petrecut împreună am vorbit aproape numai despre „Arta fugii“. Am fost martor la ultima fază a cercetării sale neîntrerupte, pe care a continuat-o în celula închisorii şi despre care a declarat că „nu va fi încă multă vreme finalizată“. Avea pe de rost în minte lucrarea lui Bach.
Cu bucăţile de mortar desprinse din perete desena în fiecare dimineaţă un portativ pe învelitoarea cenuşie a patului şi îmi explica până la detaliul celei mai mici figuri şi succesiuni de note dovezile tezei sale, la care adăuga mereu altele noi. Din cauza hranei neîndestulătoare eram atât de slăbiţi încât la anumite intervale ne opream, incapabili să mai vorbim. Dacă unul dintre noi îngenunchea dintr-un motiv sau altul, celălalt trebuia să îl ajute să se ridice, pentru că nu aveam destulă forţă ca să ne ridicăm singuri; memoria ne slăbise în asemenea măsură încât ne aminteam doar cu efort cele mai simple lucruri. Ne forţam şi ne chinuiam cu discuţiile noastre, unul îl încuraja pe celălalt. Nu o dată am observat cum, cu ochii închişi, cu gesturi abia schiţate, Erich dirija. Fenomenala sa memorie muzicală, care l-a făcut capabil de a memora mai târziu în jur de o sută douăzeci de simfonii, pe care putea să le dirijeze la cerere în orice moment, nu l-a lăsat la nevoie nici o secundă în barbarele condiţii de detenţie, oferindu-i o punte de supravieţuire de nezdruncinat şi de neatins pentru torţionarii săi. Există o mărturie publicată a acestei amintiri, apărută după moartea sa, care redă corect situaţia.
Scriitorul român Romulus Rusan (*1935) a publicat în ediţia din 18 mai 1998 a cotidianului românesc „România liberă“ un emoţionant text in-memoriam care conţinea printre altele următoarele fraze: „Povestea prietenilor că, în singurătatea celulei, dirijase tot timpul, reproducându-şi concertele în gând. Memoria, această comoară intimă a fiecărui deţinut politic, se concretiza, în cazul dirijorului, nu în fapte, ci în armonii. Memoria l-a ajutat să traverseze acel infern, care, în ciuda suferinţelor, sau tocmai prin ele, ajută arta să strălucească.“
Am fost despărţiţi; am fost dus în celula colegilor mei de proces. Ani întregi nu am auzit nimic unul despre celălalt. Pentru că în toţi acei ani nu a existat nici un contact cu membrii familiei, nu am ştiut nimic nici despre soarta lor. Erich a lucrat în jur de un an la defrişarea stufului în lagărul Periprava din Delta Dunării împreună cu mii de alţi deţinuţi politici în condiţii mai dure decât sclavii de pe galere în antichitate. După cum am aflat, chiar şi la Periprava concentrarea sa spirituală era dedicată exclusiv partiturilor; nu şi gardienilor care urlau la el şi la colegii lui, tratându-i ca pe vite. Nu, pe ăia – aşa m-a asigurat mai târziu – de-abia dacă i-a băgat în seamă, ce altceva ar fi putut face şi ei pe lumea asta în afară de a urla?
Când a fost eliberat în toamna lui 1962 datorită unei graţieri generalizate, avea în urma sa trei luni de detenţie izolată în fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucureşti – unde, fără să ştim unul de celălalt, am fost închişi în celule aflate faţă în faţă – şi şapte luni de detenţie izolată în închisoarea din Oradea. Se mişca în zilele de după eliberare, după cum mi-au relatat martorii, cu încetineala unui om anesteziat şi avea nevoie de minute pentru a înţelege o întrebare scurtă şi a răspunde. Doar piele şi oase, privirea ochilor săi mari devenise şi mai gravă.
Totuşi finalizase în linii mari lucrul la analiza formală şi structurală a „Artei fugii“ în anii de închisoare, în care nu a avut nici creion nici hârtie. Dovada o constituie faptul că a notat informaţiile esenţiale în primele luni de libertate.
Se stabilise din nou în Cluj şi primise de la direcţiunea Filarmonicii, al cărei strălucit dirijor fusese cu doar puţini ani înainte, ca în bătaie de joc, postul prost plătit de trompetist de rezervă. Cei care îl înjoseau în acest fel îi subestimau desigur rezistenţa. Cel mai important rezultat al muncii sale mentale în închisori şi lagăre a fost planul de finalizare pentru „Contrapunctus XVIII” – ultima parte a „Artei fugii“, neterminată de Bach.
Hans Bergel, O viaţă de muzician: Erich Bergel, editor Romulus Rusan, Colecţia Interval, Fundaţia Academia Civică, 2013
