Ileana Samoilă alături de fiica sa în vârstă de 3 ani şi 2 luni, la puţin timp după eliberarea din închisoare
Ileana Opriş Samoilă a fost arestată pentru prima dată în 1948 şi condamnată la 10 luni de închisoare pentru “omisiune de denunţ”. În septembrie 1953 este arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş, sub aceeaşi acuzaţia de „omisiune de denunţ”. În fişa de încarcerare, la motivaţia arestării scrie „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american”. A fost condamnată la 8 ani temniţă grea.
La 10 februarie 1954 a născut, în închisoarea-spital Văcăreşti, o fetiţă, Ileana Doina, care avea să petreacă 16 luni în în închisorile comuniste, alături de mama sa.
A fost eliberată la 25 mai 1957.
Ileana Samoilă a murit duminică, 14 iunie 2015.
Dumnezeu să o odihnească!
Transmitem condoleanţe familiei îndurerate.
Fundaţia Academia Civică – Memorialul Sighet
Ileana Samoilă: “Când ai 22 de ani şi eşti voinic şi sănătos şi nu ştiu ce, mai contează că te bate? Nu contează, nu contează! Contează cât poţi răbda şi ce poţi răbda!”
Când a fost prima anchetă?
La o săptămână. Luni seara. Luni m-au arestat şi luni seara (…). Anchetatorii… unul mai tâmpit decât altul. Cu înjurături, cu ghionturi. Puneau gardianul să te bată şi ei plecau să se îmbete şi veneau pe la 2-3 şi iar te luau la anchete. (…) A doua zi se scriau declaraţiile. Tot ce spuneai, ce reuşeau ei să discute cu tine, te puneau să scrii tu de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să scrii dimineaţa sau ziua, tot aşa, cu faţa la perete, dar într-un hol enorm… avea clădirea asta… Şi ne scotea pe câte 10-12 inşi cu nişte măsuţe acolo, fiecare cu faţa la perete şi să scrii ce ai discutat seara acolo… Şi pe urmă mâine-poimâine iar tot aşa şi ei să le confrunte să vadă dacă ai zis la fel… O aiureală! O nebunie! A fost ceva de groază la asta…
Vă băteau?
Da. (…) Când ai 22 de ani şi eşti voinic şi sănătos şi nu ştiu ce, mai contează că te bate? Nu contează, nu contează! Contează cât poţi răbda şi ce poţi răbda! Şi contează să te autosugestionezi că totuşi, totuşi, în orice împrejurare şi oricine ce-ar spune, niciodată – ba câteva cazuri o fost cunoscute – n-o fost femeile chinuite cum au fost bărbaţii. Nici ca detenţie n-au fost aşa de… Bărbaţii au fost mult mai rău!
Fragment din interviul cu Ileana Samoilă realizat de Silica Tănase în aprilie 2002 (interviu nr. 1420 din AIOCIMS)
Ileana Budimir n. Opriş: „Am stat acolo [în închisoarea Văcăreşti] un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui.”
Eu m-am născut în 1954, iarna, în acel februarie cumplit, de care îşi amintesc foarte mulţi până în ziua de astăzi, în închisoarea Văcăreşti. Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui. Nu ştia dacă nu-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă. M-au ţinut în puşcăria Văcăreşti un an şi patru luni, după care au încercat să o convingă să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat, fiind o persoană foarte ambiţioasă, şi a insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea şi care mai avea doi copii. Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta, dar, până la urmă, a venit unchiul meu de la Oradea, şi m-a dus la ei, unde am fost iubită şi îngrijită, în ciuda faptului că aveau o situaţie materială destul de grea. În 1957, când aveam trei ani şi jumătate, a venit mama, din puşcărie. Bineînţeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a ştiut, în timpul ăsta, nimic despre mine; nu ştia dacă mai trăiesc.
…
Iar în 1962, a venit tata. Din păcate, din cauza necazurilor, a sărăciei, au divorţat. A trebuit să ne mutăm cu mama şi bunica pe linie maternă, care făcuse şi ea cinci ani de puşcărie, la Galaţi, unde am locuit în condiţii foarte grele, fără încălzire în camere. Eram primită de oameni cu mult suflet, toţi săraci, dar care înţelegeau ce înseamnă să ieşi din închisoare, să ai un copil şi o mamă. Bunica nu avea pensie. Mama mergea zilnic la forţele de muncă, unde ori nu i se găsea nimic de lucru, ori era trimisă să muncească în câte un loc unde se găsea o şefă de cadre sau un director care să o ia de mânecă la propriu şi să-i spună: „Nu avem nevoie de oameni ca dumneata printre noi” sau chiar „Ia uite ce ne-au trimis! Marş afară!” Aşa că am ştiut ani de zile ce înseamnă şi foamea, şi frigul. Am ştiut de ce pătimim şi nu sufeream atunci când vedeam casele în care locuiau alţi copii, jucăriile sau hainele acestora.
(Arhiva de istorie Orală a Memoriaului Sighet)
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie
