Ioana Vlasiu: Mama mea a ajuns la închisoare tocmai pentru acest păcat, că tatăl ei a fost ministru şi era şi el arestat. A fost arestată şi verificată în 1952. Trei bărbaţi au venit noaptea şi au făcut o percheziţie minuţioasă; totuşi, au avut grijă să nu mă trezească, în aşa fel încât nu am ştiut ce s-a întâmplat şi nici că mama a fost arestată. Tatăl meu nedescurcându-se cu mine, bunica mea m-a dus la Sibiu, unde era ea însăşi evacuată, locuind într-un foişor minuscul, unde abia încăpeau două paturi. Am ştiut în tot acest timp că mama este bolnavă şi într-un fel, datorită atenţiei alor mei, am fost scutită de nişte suferinţe premature, ceea ce nu înseamnă că acest dosar nu m-a urmărit până târziu.
În 1959, la ani buni după eliberarea mamei, am fost evacuaţi. Îmi aduc aminte perfect şi acum clipa aceea. Eram singură acasă când a venit un curier şi ne-a adus ordinul de evacuare. În dreptul motivului evacuării, era scris „indezirabil în perimetrul C.C.-ului”. E adevărat că locuiam, foarte modest de altfel, într-un apartament, la comun, cum se locuia atunci, dar care era pe strada Parcul Delavrancea, care era paralelă cu Şoseaua Kiseleff şi chiar vizavi de noi erau nişte case în care locuiau diverşi demnitari. Deci, din motive pe care nu le-am ştiut niciodată, s-a actualizat acest dosar al mamei şi am fost evacuaţi rapid, fără niciun fel de posibilitate de împotrivire, într-un apartament minuscul, delabrat şi plin de ploşniţe. Fiind foarte departe de şcoala mea, a fost într-adevăr un şoc puternic pentru mine şi atunci am simţit ce înseamnă să ai cu adevărat un dosar prost. Peste doi ani, în 1961, când am dat examen la facultate, deşi ştiam că făcusem o lucrare bună şi că mă prezentasem bine şi n-ar fi fost motive să nu fiu admisă, am fost totuşi respinsă.
Dosarul a contat şi în acea împrejurare, însă, în mod fericit şi neaşteptat, contestaţia pe care au făcut-o părinţii mei la ministrul Învăţământului din acel timp, Murgulescu, care-l cunoscuse pe bunicul meu, a întâlnit înţelegerea lui şi s-a creat un loc în plus. Am reuşit să fac facultatea şi, fireşte, nu ca să mă laud spun asta, dar am avut totuşi mulţumirea să fiu şefă de promoţie, ceea ce a fost pentru mine o dovadă că nu intrasem la facultate pe nedrept.
Îmi mai amintesc un singur moment foarte curios; târziu, cam în 1988, am fost chemată de şefa de cadre a instituţiei unde lucram şi mi s-a pus sub nas o adresă a Ministerului de Interne, unde era consemnată detenţia mamei. Mi s-a spus: „Nu ai declarat niciodată în autobiografie faptul că mama ta a fost deţinută!”. Sigur că eu folosisem un subterfugiu – la sfaturile mamei mele –, în acele faimoase autobiografii, mai precis la rubrica intitulată Dacă părinţii au suferit condamnări. Mama nu avusese parte de un proces, nu fusese condamnată, ci fusese numai reţinută, astfel încât eu nu am declarat niciodată că ea a fost condamnată. Or, iată că în 1988 s-a considerat necesar să fac o declaraţie foarte amănunţită privind motivele arestării mamei mele. Din fericire, nu au mai fost consecinţe, în 1989 încheindu-se o etapă.”
Fragment din masa rotundă Copilăria, ca luptă de clasă publicată în volumul Copilăria, ca luptă de clasă, editori Traian Călin Uba și Ilie Rad, prefață de Ana Blandiana, Fundația Academia Civică, 2013
