un interviu cu Anneli Ute Gabanyi
Doamna Anneli Ute Gabanyi, ne intoarcem de la Sighet, de la editia a IX-a a Scolii de vara, organizata de Ana Blandiana si Romulus Rusan. Cum vi s-a parut?
Am fost prima data la Sighet. Invitata de fiecare data, treburile mele cotidiene, care intotdeauna in iulie comporta un termen de predare, m-au facut sa tot aman. Am fost impresionata de mai multe lucruri; in primul rand de calitatea restaurarii inchisorii in care se afla acum Memorialul, de calitatea amenajarii muzeografice in diversele celule, cat si a curtilor interioare. La un moment dat m-am alaturat grupului statuar si am avut impresia ca intru impreuna cu ei in zid. Dar poate cel mai frumos lucru care s-a realizat arhitectonic este spatiul de reculegere. As spune ca este mult mai frumos decat monumentul Holocaustului din Berlin, unde sunt niste pietre funerare care comporta o oarecare unduire, dar nu te invita la reculegere. Pe cand aici, concentrarea luminii pe un fundal de apa, un fel de altar de apa, este exceptional.
Ce credeti despre Scoala de vara?
Acest lucru m-a entuziasmat si m-a frapat in cel mai inalt grad. Vazandu-i pe cei doi, Blandiana si Rusan, cum se ocupa de copii, cum ii inconjoara, m-am gandit ca acest minunat cuplu care nu are copii si-a ales cei mai frumosi copii ai Romaniei pe care ii educa si pe care ii formeaza. Cum spunea Blandiana cu multi ani in urma, nu poti ierta pana nu cunosti. Sighetul cuprinde ambele aspecte, si eu cred ca educatia tinerilor este un lucru absolut esential. M-a impresionat faptul ca selectia facuta de Ana Blandiana si Romulus Rusan, cu mici si inerente exceptii, este foarte, foarte buna. Acesti elevi in buna parte – si stiu ce spun, pentru ca am de-a face cu studenti in Germania – au o calitate intelectuala si o tinuta academica mai buna decat o mare parte a studentilor pe care i-am intalnit in Germania. Pun intrebari foarte destepte, intrebari la care te-ai astepta sa vina de la niste specialisti. Am vazut si reactia conferentiarilor, care deseori au spus “aceasta este intrebarea esentiala!”. Foarte entuziasmati, foarte vii, si totusi copii. Am incercat si sa ma apropii de copiii din Republica Moldova, pentru ca, lucrand la un studiu nou despre conflictul din Transnistria si situatia din Republica Moldova, m-a interesat sa aflu ce gandesc aceste tinere generatii. Mi s-a parut ca cei 11 copii, deci ceva mai mult de 10% din intregul copiilor, de aproape 100, sunt mai sobri, mai interesati, mai maturizati, prin forta lucrurilor, iar pentru ei invatarea este, se pare, in mod constient asumata ca singura cale de salvare.
Comunismul a venit peste noi toti
Ati avut o comunicare cu tema Cultul personalitatii. Calitatea expunerii dvs. mi s-a parut ca vine dintr-un racord foarte bine dozat intre detasare si implicare: legatura dvs. cu Romania a ramas foarte puternica. De ce? De ani de zile vreau sa va pun aceasta intrebare.
Eu n-as putea sa va raspund. Cred ca un lucru foarte important care ar explica relatia mea cu Romania a fost faptul ca tatal meu, de care am fost foarte legata si care m-a format, mi-a transmis o anume atitudine. Ambii parinti sunt sibieni, dar s-au intalnit la Bucuresti, unde tata a locuit intre anii ‘34 si ‘44, iar mama ceva mai putina vreme. Eu m-am nascut la Bucuresti, am o poza unde sunt in burta mamei, pe malul lacului Snagov, parintii mei petrecandu-si verile acolo, in casa Mamei Raluca, vaduva unui pescar roman. Cand am fost la Snagov, prima data dupa revolutie, am fost cuprinsa de un sentiment foarte straniu, am plans, aveam impresia ca ei erau aproape. Tatal meu era filoroman, ii aprecia si se simtea foarte bine cu romanii. Nu era genul de neamt sobru sau rezervat. Era un om foarte ordonat si metodic in profesie, caruia ii placea sa cunoasca oameni si sa petreaca. Avea la Bucuresti foarte multi prieteni romani si germani, si spunea ca acolo a trait cea mai frumoasa perioada din viata lui. Tata m-a educat in spiritul respectului pentru poporul in mijlocul caruia traim si pentru limba romaneasca. La inceputul lui 1945, atunci cand eu aveam vreo 2 ani si ceva, odata cu episodul deportarii germanilor, ne-am intors la Sibiu crezandu-ne mai mult la adapost. Tata a simtit ca nu-i bine ca, dupa ce Germania pierde razboiul, sa se inscrie in niste liste de germani, dar nu avea cum s-o avertizeze si pe mama, care era la Sibiu si semnase. Si mama, impreuna cu matusa mea, nemtoaica si cu inca vreo 30 de persoane au stat ascunse 6 saptamani la un taran din Porumbacu de Sus, in Muntii Fagaras. Bineinteles ca i-au dat ceva bani, sa nu uitam ca taranul a riscat, dar asemenea fapte de omenie am cunoscut aproape cu totii. In afara unor indivizi care ii spuneau tatei “hitleristule”, lui, care a fost anti-Hitler, vecinii si prietenii romani ne-au protejat in acel timp de rusi. Dupa aceea a venit comunismul peste noi toti.
De cand ma stiu am fost atrasa de alteritatea romanilor. Casele romanilor aratau altfel mobilate, oamenii mancau altceva; sa te serveasca vara cu o lingurita de dulceata si cu apa era pentru mine un lucru absolut minunat. Odata am petrecut vara la via unor prieteni bucuresteni ai parintilor, langa Targoviste. Era o alta lume. In plus, am fost pasionata de limbi intotdeauna. Iar limba romana a fost pentru mine poarta catre limbile romanice. M-au trimis la gradinita romaneasca, pentru ca tata se gandea ca va trebui sa fac si facultatea in romana. Am facut scoala elementara germana si la liceu voia sa ma dea la liceu romanesc, dar n-am mai vrut sa ma despart de prietene.
Cum ati trait la Sibiu evenimentele din ‘56?
Pe la sfarsitul lui octombrie, in 1956, am fost luati de la scoala toata clasa, aveam 13 ani, si dusi in cladirea partidului, unde trebuia sa fim facuti toti utemisti. Eram la Sibiu, in cladirea care este vizavi de muzeul predecesorului familiei mele, baronul Brukenthal. Fiecare copil in parte era condus intr-o mare incapere, unde era un birou urias care punea o distanta impunatoare intre acel copil si doi barbati, ascunsi in spatele a doua lumini puternice, ca in filmele lui Costa Gavras. Ei m-au intrebat: “Spune-mi ce-ti povesteste taticul despre evenimentele din Ungaria?”. Trebuie sa spun ca in acele zile dramatice, chiar daca aveam numai o camera, ce ne-a fost lasata, tata si cu mine, si in protestele mamei care vroia sa doarma, ascultam in fiecare noapte, pana ne cadeau ochii, toate posturile de radio, inclusiv Budapesta. Desi nu stiu practic deloc limba maghiara, inca aud vocea lui Imre Nagy care striga: “Atentie, atentie!”. Vin acasa si-i povestesc tatei. Tata s-a facut alb cum nu-l vazusem niciodata. La care am zis: “Tata, mi-am pus figura cea mai tampita si le-am spus ca «taticul este de parere ca eu sunt prea mica ca sa vorbeasca politica cu mine»”. Daca ma scapam cu ceva, il arestau si ramanea la inchisoare pana in ‘64. Asa au disparut mai multi din jurul nostru. Parintii nostri aveau un principiu – ne spuneau mie si fratelui meu ce este bine si ce este rau din ceea ce ni se preda la scoala, desi ne indemnau: la scoala repetati ce va spune profesorul, dar voi sa stiti ca ceea ce va spunem noi e corect.
Cum ati plecat din Romania?
In timpul razboiului, tatal meu nu a fost atras de ideologia lui Hitler, nu-i placeau deloc nemtii care intrau in tara si incercau sa transforme minoritatea germana in a V-a coloana. Bunica-mea dinspre mama era sa-si piarda postul, pentru ca nu se ducea la nici o intrunire si refuza sa permita fiilor ei sa fie luati cu japca sa intre in Waffen-SS, nu SS-ul propriu-zis, care insemna carne de tun pentru razboiul in Est. Fratii mamei au fost luati de la varsta de 16 si 17 ani si dusi chipurile la scoala la Viena, de fapt insa, imbracati in uniforme militare si dusi direct pe front, in Rusia. In perioada cat am stat in Romania familia mea a fost dezavantajata, dar din motive mai degraba politice. Ne-au luat in mod ilegal casa frumoasa, cu etaj, din Cartierul Sub Arini. Patru persoane fiind, am stat intr-o singura camera, dar nu asta e important. Tata a fost multa vreme fara serviciu, au incercat chiar sa-l inchida pentru niste pretinse cauze economice. Aveam un aparat foto si cu acela cutreiera satele romanesti si sasesti si fotografia la nunti. Cand am dat la facultate, tata figura la “mici meseriasi”, adica eram tot cu tinicheaua de coada. La un moment dat au vrut sa-l coopteze la Securitate, poveste pe care mi-a spus-o abia dupa ce am plecat in Germania. N-a semnat, l-au anchetat din nou, astfel incat plecarea din Romania parea singura solutie de a scapa din aceasta mizerie. Am parasit Romania in baza principiului reintregirii familiilor: bunicul dinspre mama era divortat de bunica si locuia cu noua nevasta si copiii la Cluj, si nemtii din Transilvania de Nord s-au retras impreuna cu soldatii germani.
Au plecat de bunavoie cu trupele?
De bunavoie si in mod organizat, de frica rusilor. Pe cand noi, din sudul Ardealului, am ramas pe loc. Bunica mea dinspre mama, pe care am iubit-o foarte mult, a murit. Unchiul, singurul frate al tatei, a murit si el foarte tanar, iar nevasta lui, venita din Germania inainte de razboi, cu cele trei fete au emigrat in anii ‘50, pentru ca erau muritoare de foame. Nu mai ramasese decat bunica dinspre tata si bunicul meu maghiar, un foarte bun arhitect, venit din Budapesta la 1910 in cautare de lucru.
Asadar, aveti stramosi unguri.
Povestea acestui bunic maghiar – de fapt maghiar doar dupa bunic – e demna de un roman: dupa ce se casatorise cu bunica si il concepuse pe tata si pe unchiul meu, l-au luat pe front in primul razboi mondial si a ajuns in Rusia, unde a si ramas. A trait la Moscova, in Caucaz, in Gruzinia, cum spunea el, a construit Teatrul din Rostov, un spital la Taganrog si multe altele. Canta la vioara ceardasuri si era invitat la party-uri si la nunti unde ii lipeau de frunte cele mai mari bancnote de ruble. Acolo, a avut o sotie, o fata si un nepotel. Dupa ce i-a murit acea sotie, nu s-a inteles cu ginerele, si atunci s-a gandit ca mai avea si o familie de rezerva in Transilvania. Si, intr-o buna zi, bunicul a revenit. Era o figura – cutreiera Sibiul ca revizorul si toti stateau drepti cand el sosea in inspectie in cladirile, printre altele si liceul romanesc de fete, pe care le construise inainte de a pleca pe front. Si asa bunica saraca nu a putut sa vina dupa noi in Germania decat cu ani mai tarziu, dupa moartea bunicului maghiar. Cand ne-am hotarat sa depunem cerere de plecare eram deja studenta la engleza-romana, la Cluj. N-aveam, bineinteles, bursa, chiria o plateam cu greu, am facut si foame, mancand paine scoasa de colegi din cantina.
In prima vacanta, tata, care era mare ascultator de BBC, inainte sa afle politicienii din Vest, in ‘61, cand am venit de Craciun in vacanta, spunea: “Draga, sa stii ca Romania isi reorienteaza politica externa spre Occident, si pentru aceasta va trebui sa dea drumul germanilor, pentru ca sa castige bunavointa. Deci acuma este momentul sa depunem actele”. Mie mi-a fost frica, pentru ca puteam sa fiu scoasa de la facultate si trimisa la fabrica. Am asteptat un an. E adevarat ca au venit si la noi securisti sa ne ceara bani pentru a ne acorda pasaportul de plecare. Imi amintesc de un sas securist, pe care chiar toata lumea il stia, Bobby, si care venea la noi acasa sa ne ceara mita. Foloseau urmatorul truc: securistii din provincie aflau de la colegii lor de la Bucuresti ca un pasaport era prelucrat deja si eliberat la Bucuresti. Dupa care, mergeau la insul din localitatea respectiva si-i spuneau: “Tu daca dai atatia bani primesti pasaport”. Tata insa a refuzat categoric, si totusi am plecat. Mai pe urma, in Germania fiind, le-am spus celor care credeau ca trebuie sa plateasca pentru a putea pleca ca totul era o gainarie securista. Din pacate, prea putini m-au crezut.
Obiectivitatea Europei Libere
Cum ati ajuns la Europa Libera?
La Europa Libera am ajuns prin cativa prieteni din emigratie, in principal un om caruia ii port o mare gratitudine si o amintire foarte frumoasa, George Cioranescu, coleg de la Europa Libera, istoric, jurist, mare poet, mare traducator si un prieten extraordinar. El mi-a vorbit de sectia de cercetare a Europei Libere, care se dezvoltase foarte mult. Asta a fost in vara lui ‘69. Sef nou instalat si el la institutul de cercetare era un cercetator britanic exceptional, Jim Brown, si avea o intreaga echipa de tineri americani, dintre care unii au ajuns mai tarziu in Consiliul de Securitate al Statelor Unite, la RAND Corporation, unul a devenit ministrul de Externe al Letoniei, altul consilierul lui Havel… Dupa mari ezitari, am ajuns la sectia de cercetare a Europei Libere. A fost o sansa extraordinara de a ma forma in continuare. Spre deosebire de cei de la radio care emiteau in limba romana catre Romania, fiind considerati un fel de Radio Romania 5 sau 3, noi scriam analize in limba engleza: fie se numeau situation report, care erau mai scurte, sau background report, care erau mai lungi si se difuzau chiar in ziua scrierii. Erau folosite de altfel si de catre celelalte posturi ale Europei Libere: de catre polonezi, cehi, unguri. Forma tiparita ajungea la toate universitatile mari si bune, la toate ministerele de Externe, la toti diplomatii si in redactiile ziarelor, care de la noi puteau sa copieze fara jena si fara sa ne citeze. Unii ziaristi nu voiau sa ne citeze pentru ca erau de stanga, iar postul Radio Europa Libera era considerat in intregul lui de dreapta, conservatoare, americana s.a. Noi eram obligati sa fim obiectivi, trebuia sa fim obiectivi, pentru ca sa ne utilizeze toti. Ceea ce uneori crea si anumite animozitati cu cei de la microfon, pentru ca ei considerau ca noi suntem prea detasati.
De unde va luati informatiile pentru alcatuirea acestor materiale?
Lucram in principal pe surse deschise romanesti, primeam, practic, toata presa romaneasca. Aveam de asemenea o extraordinara sectie de stiri, cu acces la toate agentiile de presa, toate ziarele importante din lume. In fiecare dimineata, colaboratorii principali primeau un teanc cam de 10 cm de foi, care se numea the news budget, pe care de multe ori il luam acasa si lucram noaptea sau in weekend. Dupa ce parcurgeam acest budget si din citirea ziarelor romanesti, mergeam la 8.30 la meeting-ul directorilor din toate sectiile. Era acolo directorul mare american, erau directorii de la sectiile de radio, directorul institutului de cercetare plus subdirectorii lui si seful de la sectia de news, care ne pregatea budget-ul. Si fiecare raporta in cuvinte scurte si bine ordonate ce este nou la el in tara si ce considera ca este important. Dupa care, in acest cerc ilustru, se discuta care va fi stirea internationala, dupa aceea stiri americane sau occidentale pentru toti, si pe urma stiri romanesti sau cehe, poloneze etc. care trebuiau date de toate sectiile de radio. Dupa aceea se discuta si se stabilea cine dintre noi de la cercetare scrie subiectul cutare in ziua respectiva. Ceea ce insemna ca tu trebuia sa fii organizat in ceea ce aveai in arhiva, incat pana la ora 12.30 sa scrii in limba engleza 7 pagini care sa aiba cap si coada si sa fie documentate. Dupa aceea materialele erau revazute de niste editori a caror limba materna era limba engleza, si apoi trecea la difuzare directa prin cablu in Statele Unite si se tiparea si se trimitea si la ceilalti abonati. O munca foarte istovitoare, dar care mi-a oferit sansa extraordinara ca din ‘69 pana in ‘87 sa capat o viziune a intregii dezvoltari a blocului de Est, inclusiv Uniunea Sovietica, mai ales dupa ce ne-am unit si cu cei de la Radio Liberty.
Inceputul sfarsitului comunist
Ati prins la Europa Libera momentul ‘68?
Nu l-am prins la Europa Libera, dar am mai trait ultimele valuri ale lui ‘68. Unii dintre disidentii care emigrasera ne-au vizitat sau ne-au devenit colegi. Si, printre sursele noastre, desigur ca figurau si interviuri exceptionale facute de un coleg, George Urban, cu personalitati ale lumii, cu politicieni, cu artisti si din Est, si din Vest. Tot la categoria surse erau profesori si politicieni, persoane importante si interesante venite sa faca prezentari la Europa Libera si sa discute cu noi. Europa Libera devenise loc de pelerinaj si pentru studenti. Europa Libera a mai fost pentru mine si un mijloc de a-i cunoaste bine pe romani; era prima data cand conlucram, interactionam cu romanii in Occident.
Cu cei din redactie?
Cu cei din redactie si cu cei din sectia de stiri, dar mai ales cu colegii romani de la institutul de cercetare. Erau oameni de cele mai diferite proveniente, plecati din tara inainte de razboi, inainte sau dupa comunizarea Romaniei: vechi diplomati, care vorbeau si o limba pe care eu nu o mai auzisem; un comandor in varsta care fusese in Garda Regala si care ne-a povestit despre 23 august, juristi, istorici, liberali si taranisti, romani-romani, armeni, evrei, greci, chiar si sasi. Acolo am invatat romaneste mai bine si am invatat istorie romaneasca. Angajata fiind ca expert pentru politica culturala, am publicat si o carte, in limba germana, ajungand incetul cu incetul sa fiu considerata experta in domeniu. Interesandu-ma tot mai mult de contextul politic al fenomenului literar, am trecut pe politica, facand studii politice in paralel, inclusiv doua semestre de relatii internationale la o universitate americana. Cand s-a eliberat postul de sef la cercetare, s-au dat lupte seculare care au durat 2 ani. S-a prezentat un pretendent uns de anumite institutii din Statele Unite, dar se pare ca directia era de parere ca nu corespundea cerintelor postului – repeziciune, harnicie – fapt pentru care am fost desemnata eu. Ceea ce insa a fost un job aproape mission imposible, pentru ca eram prinsa ca intr-un sandwich intre o parte din conducerea americana si unii colegi care nu ma acceptau, fiind si nemtoaica, si femeie. Dupa venirea lui Reagan la putere, la Europa Libera s-au facut multe schimbari, si independenta celor de la cercetare era tot mai mult amenintata sub presiunea celor de la desk, cum se spunea, de catre cei din emisiuni. Si eu am ajuns chiar in opozitie, refuzand sa scriu anumite lucruri. Socoteam ca, daca la comunisti nu m-am supus, nici in libertate nu aveam de ce s-o fac. De ce sa fac, de exemplu, din vechii comunisti prosovietici de genul lui Silviu Brucan eroi ai luptei pentru dreptate si din scrisoarea celor 6 un apel la democratie, cand intre ei erau vechi cominternisti ce se plangeau ca Ceausescu le-a luat Securitatea lor, Securitate pe care ei au facut-o?! Ei, nu mi-au dat lacrimile, si am zis eu ca, pe asemenea oameni, nu-i legitimez prin ceea ce scriu.
Erau elemente de real politik.
Intre timp se ajunsese la Radio Europa Libera sa se faca elogiul lui Gorbaciov pe fiecare unda. Eu ziceam: sunt anticomunista, mie in esenta Gorbaciov imi repugna la fel ca si Ceausescu si nu pot sa spun ca lumina vine din Est, cand din Est ne-au parvenit, istoriceste vorbind, numai lucruri rele.
Ati simtit momentul in care s-a creat masa critica prin care comunismul a cazut?
Au fost mai multe elemente pregatitoare, mai ales de natura economica. Imi amintesc de un referat a doi cercetatori americani de la Universitatea din Washington, care au calculat la mijlocul anilor ‘70 ca, dupa ce rusii au supt din imperiul lor, la un moment dat imperiul li s-a intors impotriva. Cei doi economisti puneau intrebarea: pentru Rusia blocul satelit este un punct castigat sau a devenit o povara, “an asset or a liability”? Faceau niste calcule din care rezulta la acea ora ca imperiul devenea o povara. Asta mi-a dat de gandit. In momentul in care petrolul si gazele au devenit mai scumpe, foarte scumpe, din cauza crizei petrolului, rusii s-au gandit: de ce sa mai facem trocuri cu tarile satelit, care produc numai lucruri de rebut? Sa le vindem petrolul pe devize, iar ei o sa se descurce cu marfurile nevandabile in Occident. Acesta a fost inceputul sfarsitului.
A intervenit apoi criza poloneza.
Criza poloneza a avut mai multe conotatii. In primul rand, una simbolica: s-a ridicat proletariatul a carui avangarda pretindeau ca sunt comunistii. In al doilea rand, una economico-financiara – asa cum reiese si din memoriile ministrului de Externe american pe vremea aceea, James Baker Jr., un lucru foarte clar: toate tarile din Est erau aproape de faliment. Polonia a avut niste datorii, pe atunci cred ca erau in jur de 28 de miliarde, si pana in ‘89 au ajuns la 45 de miliarde de dolari. Romania avea o datorie de aproape 11 miliarde in ‘80. Cortina de Fier devenise un sistem falimentar si problema care se punea era daca mai merita sau nu sa se investeasca in renovarea acestui monument, care, pe de o parte, apara ca sa nu fuga propriii cetateni, si, de cealalta, sa nu atace inamicul de clasa. In aceste conditii, toate tarile blocului in frunte cu sovieticii se gandeau cum sa obtina inlesniri financiare facand concesii: RDG-istii au demontat dispozitivele care trageau fara soldati, ungurii in cele din urma au vandut insasi Cortina.
Ceausescu, la acea vreme, tinea cu dintii la independenta lui.
Da, dar era atunci o independenta de care profita si Occidentul. In timpul crizei Est-Vest foarte serioase din ‘82 se pare ca Ceausescu a informat Occidentul asupra marjei de negociere a sovieticilor. In al doilea rand, Ceausescu a facut o vizita in ‘84 in Germania, pe cand Jivkov si Honeker decomandasera vizita lor amenintati fiind de rusi. Ceausescu nu numai ca s-a dus, dar in speech-ul lui se pronunta in sprijinul pozitiei germane si americane in problema rachetelor. Rusii au fost furiosi la culme. Dupa aceea insa, a inceput in Romania criza economica din cauza platii fortate a datoriilor externe in devize. Iar Romania a fost fortata de catre bancile occidentale sa-si replateasca datoria, dar este un fals istoric ca Ceausescu ar fi dorit aceasta formula. FMI si Banca Mondiala, la care Romania aderase in 1972, in loc sa ajute Romania la ananghie, i-au impus conditii grele. Daca Romania in ‘81 urma sfaturile FMI, atunci se punea o sa pe romani, ca iesea razmerita in ‘81, nu ‘89. Si atunci Ceausescu a rupt legaturile cu FMI. Cu ani in urma, stand de vorba in timpul unei sederi la Bucuresti cu reprezentantul Bancii Mondiale de atunci de ce aceste organisme, mai ales FMI, s-au purtat asa cu Romania, acesta mi-a spus: “Romania a fost prima tara din lume din care FMI a fost dat afara”. Era o ranchiuna pastrata multi ani.
Este ciudat, pentru ca la nivelul unor institutii internationale, care au regulamente, indicatori dupa care functioneaza, pot sa apara asemenea imponderabile.
In ‘99, FMI anunta o incetare de plati. Romania trebuia sa aiba soarta Bulgariei, sa fie supravegheata de un consiliu monetar. Situatia a fost salvata atunci de Mugur Isarescu. Facandu-se la un moment dat un fel de control de calitate al muncii FMI, s-a constatat in rapoartele FMI ca in cazul Romaniei, in ‘99, s-a lucrat cam voluntarist si nedrept.
D-na Gabanyi, am vazut in comunicarea dvs. de la Sighet ca faceti distinctia intre Securitatea lui Ceausescu si o aripa a Securitatii prorusa.
Aripa prorusa era intotdeauna prezenta, in contextul serviciilor romanesti, chiar si dupa distantarea de KGB, fapt pe care cred ca il ilustreaza cel mai bine Pacepa, care a devenit agentul americanilor, trecand la germani mai intai, intr-o vreme cand Romania era inca total aservita rusilor. Cu douazeci de ani mai tarziu, fuga lui Pacepa a dezorientat total serviciile externe si a creat o deruta care niciodata nu s-a mai remediat.
Dar Pacepa a fost preluat de americani!
A fost preluat… Dar omul are doi umeri cel putin, uneori si trei. O cocoasa. Am aflat de la un spion roman prosovietic fugit in Statele Unite care m-a acrosat cand eram in America la un mare congres de sovietologie in ‘90. La o intalnire la initiativa lui mi-a facut o teorie foarte interesanta, prin care voia sa spele imaginea bunei si pesemne occidentalizatei Securitati externe. El spunea ca ofiterii erau oamenii distinsi si destepti, pe care Ceausescu ii tinea departe de Securitatea interna. Daca, spunea el, intr-o familie unul lucra in Securitatea interna, nu era voie ca un alt membru al familiei sa lucreze pentru ceilalti. Ceausescu stia probabil ca cei din externa sunt mult mai vulnerabili. Mi-am dat seama dupa moartea lui Brejnev, dupa venirea la putere a lui Andropov, ca Uniunea Sovietica a inceput sa schimbe macazul in relatiile cu tarile si partidele “fratesti”. Punand cap la cap mai multe elemente si tinand cont de mai multe informatii pe care le aveam, inclusiv cele din presa sovietica, la care aveam acces, se putea deduce ca nu numai o parte din colaboratorii serviciilor externe, dar si a corpului de ofiteri din armata au intreprins actiuni pentru destabilizarea regimului national-comunist al lui Ceausescu.
Neadevar si dezinformare
Dar dupa ce s-a terminat episodul cu Europa Libera, ati continuat sa ramaneti foarte apropiata de problemele Romaniei, facand un lobby puternic. Multi romani in momentul in care ajung in Occident isi vorbesc de rau tara, dar dvs. ati luat mereu apararea Romaniei. Chiar si in ziua de astazi, cand mai avem putin si intram in UE. Mi-aduc aminte de NATO…
Si v-am bagat in NATO! Am glumit, desigur. N-as spune ca am facut lobby, adica nu am infrumusetat situatia din Romania. Problema este in primul rand ca nu suport neadevarul si dezinformarea; si Romania, de la inceputul anilor ‘80, devenise tinta unei campanii de dezinformare la care au participat si reprezentanti ai Romaniei in strainatate, romani ramasi in Occident.
In strainatate foarte multi spuneau: nu trebuie sa-l giram pe Iliescu, identificandu-l pe Iliescu cu Romania.
Este adevarat. Dar, uite, spre deosebire de euforia generala din decembrie 1989, cand ceilalti, inclusiv Occidentul, il laudau pe Ion Iliescu pana-n panzele albe, eu am fost atunci cel mai sever critic al lui. Il percepusem de la inceput ca facand parte dintr-o elita impreuna cu care a venit la putere, care o fi fost ea una reformista in ceea ce priveste comunismul, dar era antinationala, incercandu-se atragerea Romaniei inapoi in sistemul de dominatie sovietic. Erau reprezentantii unei elite indepartate de la putere de catre Gheorghiu Dej sau Ceausescu si care, ajungand in Occident, au reusit cu multa abilitate sa acrediteze despre Romania idei false, dar care prin repetare continua deveneau acceptate: si anume ideea ca politica externa autonoma a Romaniei este de fapt o farsa, o intriga a rusilor, ca disidenta Romaniei foloseste de fapt Rusiei pentru a arata cat este ea de liberala in blocul ei s.a. In anii ‘80, cand am descoperit schisma, care devenea destul de evidenta, intre sovietici si conducerea Romaniei, am descoperit ca, in acelasi timp, era si o schisma cu Occidentul, in masura in care Occidentul se apropia de Uniunea Sovietica in vederea gasirii unei solutii comune pentru demantelarea sistemului comunist. Atunci, Ceausescu, care inainte dansase pe coarda intinsa intre blocuri, in momentul in care coarda s-a lasat in jos, bineinteles ca a cazut de pe ea. Romania era sa sufere si mai rau, daca nu ar fi fost si toleranta oamenilor din Romania. Si continui sa cred ca partea buna a armatei, pentru ca si in armata au fost doua factiuni, nu s-a lasat atrasa intr-un macel. Pentru ca Romania ar fi avut altfel un razboi civil cu urmari probabil destul de neplacute.
Va referiti la perioada asta tulbure a anului ‘90?
Este vorba in primul rand de ‘89; daca in Transilvania, Banat s-ar fi inceput un razboi civil in care politia sa fie pusa sa traga si ungurii sa se radicalizeze, s-ar fi putut intampla o catastrofa in Romania. Stim in orice caz ca trupele maghiare, impreuna cu trupele Pactului de la Varsovia stationate pe teritoriul Ungariei, erau gata sa intre in Romania.
S-ar mai fi permis ca Pactul de la Varsovia sa faca o invazie la ora aia a istoriei?
Scriind cartea mea despre revolutia din ‘89, am luat tratatul, pe care-l aveam acasa, si in textul lui sunt precizate conditiile pentru care se face o “ajutorare frateasca”. Aceste conditii corespund la fix cu felul in care era organizata revolutia. Pentru o interventie a Pactului, scrie acolo, trebuie sa fie vorba de un “atac de forte straine”. La ce credeti ca serveau zvonurile despre teroristii care veneau dinspre Marea Neagra si care erau straini? Atacurile pesemne din afara trebuiau sa fie scuza aceea pentru interventia Pactului. Punctul doi: scrie in tratat ca trebuie mai intai sa se faca o interventie, o interpelare la Consiliul de Securitate. Cateva state erau cat pe-aci sa o faca. Trei: tratatul prevede ca trebuie sa fie si o cerere de ajutor. Si cererea, daca va amintiti, era formulata la Radio Romania. Intr-un fel, si aceasta cerere de interventie a fost o cacealma, pentru ca de fapt trupele Speznaz erau deja mult si bine in Romania. Erau printre ei si militari din Republica Moldova, erau vorbitori de limba romana din Bulgaria, care se puteau strecura prin populatia romaneasca.
Si ce trebuiau sa faca?
Eu cred ca rolul lor era sa provoace la violenta, sa creeze panica si acele situatii care puteau sa legitimeze o interventie sovietica in Romania pentru a “acorda ajutor fratesc” noii conduceri. Exista dovezi ca ei trageau in popor, trageau in armata pentru a o provoca la legitima autoaparare s.a. Ei erau cei care incendiau probabil palatul, biblioteca, trageau in Directia a V-a s.a. Iar noii conducatori au reactionat foarte ciudat pentru o tara in care se intampla o lovitura de stat, o revolutie: in loc sa-si inchida granitele, reflexul oricarui stat, si-a deschis granitele si le-a lasat deschise timp de vreo 12 zile, in care se putea intra si iesi. Primul gest al noii conduceri a fost de altfel scoaterea din valabilitate a legii apararii, cea care il decreta pe presedintele tarii comandantul suprem al armatei. Ceausescu la proces avea dreptate sa sustina ca in Romania armata nu era sub comanda Pactului, ci a comandantului national suprem. Dupa Constitutie, numai Marea Adunare Nationala putea lua o decizie.
Felul in care Romania a negociat aderarea a fost exemplar
Romania a avut un mers destul de bezmetic pana cand s-au fixat niste directii clare spre NATO, spre UE.
Este adevarat. Aici sunt cateva lucruri de spus in legatura cu motivul replierii Romaniei post-Ceausiste spre Pactul de la Varsovia. Sa ne amintim ca unul din scopurile intelegerii intre Est si Vest a fost reducerea armelor conventionale in Europa sub egida OSCE, iar aceste tratative se puteau duce numai de la bloc la bloc. Intrebarea pe care mi-a pus-o un coleg din America a fost: “Nu putea Romania sa ramana asa, pe dinafara proceselor de transformare a sistemului comunist, sa fiarba in suc propriu, precum Cuba, de exemplu, sau Coreea de Nord?”. Si i-am explicat: “Nu, pentru ca aveau nevoie de o Romanie reintoarsa in Pact pentru a incheia tratative care se duceau intre cele doua blocuri militare, NATO si Pactul de la Varsovia”. In al doilea rand, lipsa de claritate in politica de securitate a Romaniei in primii ani dupa revolutie. Dar – si aceasta mi se pare cea mai mare crima, retrospectiv privind – a fost pastrarea in CSAT, de altfel o institutie fara legitimare oficiala multa vreme, a unor oameni care, pana la alegerile din ‘96, au fost niste eminente gri care au controlat Romania si au incercat sa-i blocheze drumul spre Occident. In aceasta perioada tulbure, armata, partea ei nationala, care nu a fost totusi total distrusa nici pe vremea raposatului, cu o doctrina proprie care nu era indreptata numai impotriva Occidentului, a jucat un rol important. In ‘94, Romania a fost prima tara intrata in Parteneriatul pentru Pace.
Acum mai avem vreo emotie? Intram in UE?
Eu cred ca numai daca se intampla ceva foarte grav Romania nu intra in UE, si va intra la 1 ianuarie 2007. Problema este ce va urma imediat dupa aderare, este in ce masura Uniunea va mai impune conditii postaderare. Chiar daca se vor activa astfel de clauze post-aderare, eu nu sunt de parere ca ar fi o aderare de rangul II. Am impresia ca romanii au nevoie de un bici si parca se roaga sa mai fie biciuiti putin, dupa cum cred ca exista si in UE persoane care s-au cam obisnuit sa manuiasca biciul in cazul Romaniei. Insa, indiferent de avatarurile drumului spre aderarea la UE, un lucru este cert: Romania singura, in conditiile globalizarii, ar fi dezarmata daca n-ar intra intr-un “club” in care, de bine, de rau, se mai poate apara putin. Pentru romani nu vin vremuri prea usoare, mai ales prima perioada, pana se ajusteaza putin preturile, pana ce se dezvolta economia de piata in agricultura. Cert este de asemenea ca Romania are niste specialisti foarte buni, si cred ca felul in care Romania a negociat aderarea a fost exemplar. In final, trebuie sa recunosc ca, acum 10 ani, nu mi-as fi putut inchipui, cu tot optimismul ca la 16 de la revolutie Romania va fi membru NATO si UE. Realitatea mi-a intrecut toate sperantele si toate visele. Daca Romania de-acum inainte va adopta o strategie, ca de-acum a venit timpul strategilor, o strategie de tip irlandez, atunci, in 10, 15 ani, va fi realmente a booming country.
Interviu realizat de Rodica Palade
un articol preluat din www.revista22.ro, 18 august 2006
