Aveam 10 ani neîmpliniţi. Pe data de 18 iunie 1951, a doua zi de Rusalii. Ne-am pomenit dimineaţa cu un soldat la poartă, foarte de dimineaţă, cred că era ora 4, abia se lumina şi ne-a anunţat să ne împachetăm în câteva ore. Au luat buletinele părinţilor şi părinţii, cu lacrimi în ochi, împachetau. Au împachetat ce-au putut într-o singură căruţă. Ne-am deplasat, însoţiţi de santinelă, la gară. Şi ne-a ţinut acolo până a sosit o garnitură de vagoane de vite, deci „bou-vagoane”. Ne-au îmbarcat fiecare familie într-un vagon, cu tot ce aveam: animale, păsări, copii. Erau bolnavi, erau femei însărcinate, copii mici, nu conta. Ne-au îmbarcat acolo şi ne-au plimbat prin ţară, nu ştiam unde ne duce. Din loc în loc, prin gări, ni se servea din partea Crucii Roşii lapte praf şi un corn sau biscuiţi, deci hrană rece. Nu ştiu cum am supravieţuit. Ne-a plimbat mai mult de o săptămână, nu mai ţin minte exact cât. (…) Şi plimbându-ne aşa prin ţară, am ajuns în gara Lunca Dunării…
Larisa Cazacu, AIOCIMS
