Tactica pentru distrugerea bisericilor creștine care activau în România a diferit de la un caz la altul. Scopul urmărit era însă același: dezrădăcinarea credinței și impunerea ateismului materialist dialectic.
În cazul Bisericii Ortodoxe Române, majoritară și având statutul de biserică națională, a fost folosi
tă decapitarea. Înalții ierarhi au fost înlocuiți („depuși din treaptă”), unii dintre ei murind în condiții suspecte, alții fiind arestați și primind „domiciliu obligatoriu” în mănăstiri. Noii aleși erau promovați pe criterii de obediență față de regim. Cât îi privește pe preoții de mir, se apreciază că, de-a lungul anilor, au fost arestați în jur de 2000. În 1959, Securitatea și Departamentul de Stat pentru Culte au redus cu două treimi numărul mănăstirilor și al călugărilor, peste voia chiar a Patriarhului, pe motiv că așezămintele monahicești ascundeau partizani anticomuniști și „elemente reacționare”. Unele mănăstiri (Vladimirești) au fost evacuate prin forță armată. Tot în 1959-1960 au fost arestați sute de preoți pe motiv că… răspândesc misticismul, că predică împotriva materialismului dialectic sau se opun orânduirii socialiste! Cercurile de discuții au fost interzise, iar pentru descurajarea lor au fost fabricate procese politice retroactive („Rugul aprins”, un cerc de discuții de la Mănăstirea Antim care urmărea „rezistența spirituală” cu un deceniu în urmă, spre sfârșitul anilor ’40). Principalul acuzat, starețul Daniel, a murit în închisoare. O organizație a laicatului ortodox – „Oastea Domnului” – a fost, tot astfel, distrusă, iar liderii arestați.
Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma), cea de a doua biserică națională, cu 1,5 milioane de aderenți, a fost interzisă în octombrie 1948. Un număr redus de preoți au semnat declarația de trecere la ortodoxie. Pentru că au refuzat, episcopii și preoții au fost arestați, li s-a dat domiciliu obligatoriu în mănăstirile ortodoxe și, în cele din urmă, au fost duși la Sighet. Biserica a funcționat în clandestinitate, în locul prelaților arestați fiind numiți alții, in petore, care treptat erau și ei arestați. Primul dintre episcopii morți în captivitate a fost Vasile Aftenie (în 1950, în timpul anchetei, la Ministerul de Interne). La Sighet au murit Ioan Suciu, Traian Frențiu și Tit-Liviu Chinezu. Episcopul Iuliu Hossu, cel care citise la 1 Decembrie 1918 proclamația de la Alba Iulia de Unire cu Țara, a murit în 1970, într-un spital, aflându-se încă în domiciliu forțat.
Biserica Romano-Catolică a avut de-a lungul perioadei comuniste un statut de biserică tolerată, dar nerecunoscută oficial, Concordatul cu Vaticanul fiind denunțat unilateral de RPR. Pentru că avea „legături cu străinătatea” (lucru considerat infamant în optica guvernanților comuniști) a fost considerată o „oficină imperialistă”, „cuib de spioni și trădători” etc. O serie de procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea personalului Nunțiaturii Apostolice din București. Ca și în cazul celorlalte biserici, școlile catolice au fost desființate și preluate de stat, episcopii și preoții au fost arestați, condamnați la ani grei de închisoare. Mulți au murit în captivitate. Unuia din aceștia, monseniorului Vladimir Ghika, îi este dedicat un panou special, de o plasticitate tulburătoare.
Cultele protestante şi neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite și persecutate, pe motiv că ar fi fost „dirijate din exterior”. Comuniștii nu concepeau nici o activitate, fie ea și confesională, care să nu fie supusă controlului lor.
În închisorile comuniste, slujbașii tuturor cultelor și-au continuat misiunea, trecând atât peste barierele confesionale, cât și peste cerbicia temnicerilor. Sunt cunoscute, din mărturiile orale, adevărate exemple de înfrățire ecumenică. Un studiu de caz este acela al pastorului Richard Wurmbrand, care și-a dedicat anii de după convertirea la creștinism activității misionare.
