ALEXANDRU IVASIUC − IN MEMORIAM
Alexandru Zub
La 12 iulie 2013, Alexandru Ivasiuc ar fi ajuns, poate, octogenar.
Și-a încheiat însă existența pământeană, intempestiv, la seismul din 4 martie 1977, cumva nel mezzo del’ cammin, când scriitorul nu împlinise încă 44 de ani și mustea, cum se spune, de proiecte. Critici de seamă au deplâns, pe loc, imensa pierdere, considerând că lumea noastră, nu doar literatura, devenise, fără el, mult mai săracă . „Spirit prea fremătător și viu”, cum îl știa un critic afin , el se deroba definiției complete, impunând abordări multiple, cum se va și întâmpla în prematura lui posteritate. Dispunem azi de o bogată „literatură” despre om și operă, fără a se epuiza totuși domeniul . Adaug eu însumi, în limitele discreției, o modestă mărturie personală, cu regretul că ea vine așa de târziu.
Născut la 12 iulie 1933, în Sighetu Marmației, și-a făcut studiile primare și medii în capitală și în orașul natal, apoi studii de filozofie și medicină (neîncheiate) la București, unde a încercat să organizeze un miting studențesc de solidarizare cu revoluția maghiară din toamna lui 1956. Condamnat la cinci ani de închisoare, a cunoscut rigorile penitenciarului din Jilava și lagărele de muncă din Periprava, Salcia, Stoenești etc., până în 1961, ca și domiciliul obligatoriu din satul Rubla, alături de N. Carandino, C. Coposu, M. Serdaru, I. Varlam ș.a., în anii următori. Angajat, mai târziu, la Ambasada Statelor Unite, a avut șansa unei burse în „lumea nouă”, care i-a permis să conferențieze la universități americane pe teme de cultură românească. A debutat, în Gazeta literară, cu o schiță în 1964 și a devenit scriitor de succes prin romanele Vestibul (1967), Interval (1968), Cunoaștere de noapte (1969), Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975), Racul (1976), publicate într-o cadență vertiginoasă, care l-a impus iute în „noul val”. A și ajuns un timp secretar al Uniunii de resort și redactor-șef la Editura Cartea Românească, iar la urmă director al unei case de filme. Cărțile sale au fost intens discutate în presă, ca drame ale cunoașterii, configurând un moment aparte − al prozei de idei − și întâmpinat ca atare de critică.
L-am cunoscut personal într-un lagăr de muncă, la Salcia, în toamna anului 1959. El venise acolo de la Periprava, cu puțin timp înainte, eu am fost adus de la Jilava, unde stătusem un timp cu un coleg al său de lot, regretatul Mihai Rădulescu, student la filologie, pasionat de limbi străine și de literatură. Am aflat astfel, secvențial, mica și dramatica poveste a „lotului Ivasiuc”, condamnat la finele lui 1956 pentru tentativa de a-i mobiliza pe studenți contra „regimului democrat-popular”, în chiar timpul Revoluției Maghiare.
Când am ajuns la Salcia, într-o splendidă zi de noiembrie, spre seară, după un drum anevoios cu duba feroviară și un vas neacoperit, pe Dunăre, deținuții din acea colonie erau strânși în grupuri, parcă la întâmplare, profitând de faptul că se puteau mișca în voie, discutând între ei și curioși să afle vești de la noii sosiți. Numai că veștile, în lumea recluziunii politice, nu puteau fi prea noi, dat fiind regimul de izolare totală. Contau însă și cele mai mărunte detalii pentru „analiștii” de ocazie. L-am întâlnit acolo pe un vechi coleg, care făcuse liceul la Dorohoi și facultatea de ziaristică în capitală, Constantin Florin Pavlovici, fiul unui învățător din Hudești, căruia îi pierdusem urma de tot . Ne-am descoperit iute cunoștințe, prieteni din partea locului, iar acum o cauză comună, aceea care ne adusese pe amândoi în Balta Brăilei. Prin el, dacă nu mă înșală memoria, am ajuns în contact cu Alexandru Ivasiuc (Sașa pentru cei mai apropiați), care fusese „cazat” într-o baracă din stânga lagărului, unde căuta să-și refacă sănătatea precară, după stagiul epuizant de la Periprava. Era mereu în centrul atenției, ca unul ce se manifesta febril în lumea ideilor, navigând cu dezinvoltură prin mai toate domeniile umaniste. Studiile filosofice și de medicină, lecturile nespus de ample și de variate îi îngăduiau să „atace” mai toate problemele de interes în acel mediu, de la psihologie și literatură la filozofie și istorie. Păstrez în minte imaginea lui de la prima întâlnire, în acel colț de baracă, unde se mai aflau câțiva prieteni, veniți să-l ajute, eventual, dar mai cu seamă să-i asculte fascinantele divagații pe diverse teme. Improviza, firește, dar cât de interesant, de surprinzător, punând la lucru un univers ideatic extrem de complex. Îl puteai asculta oriunde se ivea un mic răgaz, seara, după apel sau în drum spre locul de muncă, în pauza de masă, căci Sașa era mereu în vervă, dispus a perora pe seama unei idei, a unui fapt, a unui context. Perioadele de suspendare a muncii (din cauza vremii îndeosebi) erau cele mai intens puse în valoare de cei interesați să învețe ceva, iar Ivasiuc era plin de resurse, pe teme de filozofie, istorie, medicină, psihiatrie ș.a. Regimul de conferențiar „pe cracă” îi asigura un auditoriu cvasi constant, alcătuit din tineri și mai puțin tineri. El însuși era dispus să asimileze date istorice, texte memorabile, după cum mi-am putut da seama, recunoscând în romanele sale fragmente din Goethe, Rilke, Schiller ș.a. .
La fel a fost la Stoenești, la Strâmba, cu „tificii” și inapții de muncă, în etapa finală a recluziunii sale, de cinci ani, după care a urmat o alta, de domiciliu forțat, la Rubla-Călmățui, alături de Corneliu Coposu, Adrian Marino, Ion Varlam ș.a. Pus apoi în libertate și ajuns la București, a funcționat un timp la Ambasada Statelor Unite și a avut norocul să poată călători, cu o bursă, în „lumea nouă”, stagiu benefic și sub unghi scriitoricesc. A publicat apoi câteva romane, care au surprins critica prin noutatea și cutezanța lor. Două volume de eseuri (Radicalitate și valoare, 1972; Pro domo, 1974) le completează în chip fericit, asigurându-i autorului un loc proeminent printre contemporani. În cărți și articole, în emisiuni radiofonice sau televizate, în conferințe, el s-a manifestat mereu ca un intelectual lucid și doritor să contribuie la schimbarea melioristă a lumii.
Iată cum se definea singur la un moment dat: „Mă socotesc un patriot și un internaționalist în deplinul înțeles al cuvântului. Nu am prejudecăți naționale. Îmi plac toate națiunile, având eu preferințele mele ca model de comportament” . Iar mai încolo, ca o motivație a implicării sale: „Mă preocupă lumea socială și știu foarte bine că nu voi reuși s-o cunosc decât participând. Curiozitatea mea intelectuală mă împinge la acțiune” . În fond, conchidea eseistul, „inteligența mea nu este o inteligență de cunoaștere, ci una de construcție” . Homo aedificator, sintagmă folosită în Interval, nu e deloc ocazională, ci una care îi definește „tentația spre construcția geometrică” la care se referă undeva , convins că a comenta mutațiile sociale dintr-o epocă sau alta înseamnă a discuta în fond despre valori . Eseurile publicate în volume sau în presă sunt pledoarii deschise, insistente, pentru valorile modernității, de care autorul a fost mereu atașat. Am avut ocazia și să le ascult, în numeroasele noastre întâlniri amicale în capitală, la Iași sau în Suceava (unde el avea o mătușă, iar eu o soră), episoade pe care mi-aș dori să le pot detalia, fie și pentru că ele se vădesc deplin congruente cu ansamblul operei sale. Împărțind oamenii în „cei care mor pentru o cauză și cei care trăiesc cu orice cauză” , el era convins, ca și noi, că aparține primei categorii.
Ne-a părăsit, din păcate, prea curând, în plină forță creatoare, luând cu sine atâtea virtualități. La mormântul abia deschis din Străulești, a oficiat părintele G. Chiriac, unul din cei care îl ascultaseră pledând pentru valorile umaniste în Balta Brăilei, adus acum în situația neverosimilă de a-l „prohodi”. Mi-au rămas în memorie ultimele sale cuvinte, cu inflexiunea lor cvasi paternă: „Sașa, Sașa!”
Erau de față, dintre cei care îl cunoscuseră în recluziune, Iulian Pașaliu, Constantin Florin Pavlovici, Florian Pituț, poate și alții, deoarece defunctul se bucura de notorietate după anii de închisoare și domiciliu obligatoriu. A trebuit să plec fără zăbavă de la funeralii, căci eram nespus de obosit, după o noapte pe tren și anevoioasa căutare a locului de veci.
În chiar ziua fatidică, 4 martie 1977, apărea în revista Contemporanul un text al său, Puterea scriitorului, semnificativ și acesta pentru ardenta lui pledoarie axiologică. Îl reproduc aici, în loc de încheiere, împreună cu adnotarea făcută de subsemnatul pe decupajul respectiv.
(Ultimul mesaj, vai, o mărturie despre puterea sa ca scriitor, e și ultima, căci a fost strivit de iraționala putere a pământului în aceeași zi, la orele 21,23, sub dărâmăturile de la Scala. A fost recunoscut la morgă după degajarea molozului.)
