(1928-2011)
Născut în 1928, muncitor electromecanic din Ploieşti, membru al PCR încă din 1946
În 1968 s-a retras din PCR considerând că partidul nu-i mai reprezenta pe muncitori. A fost arestat la 29 iulie 1969 şi internat la spitalul de boli psihice de la Urlaţi, fiind externat după ce declarase greva foamei.
La 3 martie 1971 a adresat CC al PCR şi Uniunii Generale a Sindicatelor din România o listă cu 11 propuneri privind liberalizarea vieţii sindicale. A fost din nou arestat şi internat în azilul psihiatric de la Voila Câmpina.
În 1976 îşi exprimă, într-o scrisoare trimisă postului de radio „Europa Liberă”, solidaritatea cu foştii membri ai PSDR, care suferiseră în primi ani ai regimului comunist, condamnări politice. Este din nou internat, la 1 decembrie 1976, în azilul de la Voila şi ţinut sub observaţie până în 23 decembrie, diagnosticul fiind „psihopatie paranoică…psihoză delirantă…comportament antisocial patologic”.
În februarie 1977 aderă la mişcarea Goma, fiind printre semnatarii scrisorii adresate conferinţei de la Belgrad. În aprilie 1977, în urma unei vizite la locuinţa din Bucureşti a familiei Goma, este rearestat, anchetat la Securitatea din Ploieşti şi internat la spitalul de boli psihice din Săpoca, Buzău, la secţia de bolnavi incurabili, violenţi şi periculoşi.
În noiembrie 1977 i se eliberează, în urma cererii sale, un paşaport turistic. Pleacă la Paris, împreună cu fiul său. La 6 februarie 1978 ţine prima conferinţă de presă în care vorbeşte de folosirea în România a tratamentelor psihiatrice ca metodă de represiune împotriva opozanţilor regimului comunist. Se supune unui examen psihiatric, fiind declarat perfect sănătos. Este susţinut în demersurile sale privind necesitatea creării unui sindicat liber în România cu sprijinul sindicatelor franceze.
La 30 aprilie 1978 vrea să se întoarcă acasă, însă nu i se permite intrarea în ţară. În urma protestelor organizaţiilor sindicale europene, la 9 iulie 1978 i se acceptă revenirea în România. I se desface, însă, contractul de muncă de la întreprinderea IAMC din Otopeni, unde lucra, pe motiv de absenţă nemotivată.
În 1979 aderă la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România.
La 28 mai 1979 este ridicat de Securitate, bătut bestial şi abandonat în pădurea Păuleşti de lângă Ploieşti.
Din 1979 până în 1982 nu se mai ştie nimic de Vasile Paraschiv, deşi diverse organizaţii internaţionale, precum şi ziarişti occidentali au încercat să intre în contact cu el. Existau zvonuri despre asasinarea sa de către Securitate. Ziariştii francezi veniţi la Ploieşti pentru a-l intervieva pe Paraschiv sunt bătuţi chiar în stradă. În iunie 1982 Mihai Radu Paraschiv, fiul lui Vasile Paraschiv, emigrat în SUA, reuşeşte, după mai bine de doi ani de încercări, să ia legătura prin telefon cu părinţii săi. Convorbirea cu tatăl său nu durează mai mult de două minute, fiind întreruptă de Securitate, dar măcar se ştia că Vasile Paraschiv este încă în viaţă.
La 14 mai 1987 Vasile Paraschiv este din nou ridicat de Securitate, şi, sub ameninţare, semnează o declaraţie că încetează orice activitate sindicală. La 22 martie 1989 este din nou ridicat, ţinut şapte zile în bătăi, şi dus apoi la azilul psihiatric de la Voila.
După 1989 Vasile Paraschiv a continuat lupta sa pentru libertate, dreptate şi adevăr.
În mai 2001 domnul Vasile Paraschiv a donat Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei documente importante din activitatea sa de disident – scrisoarea de 366 de pagini adresată lui Nicolae Ceauşescu, interviuri, scrisori către Europa Liberă, fotografii şi un radio la care Vasile Paraschis asculta radio „Europa Liberă”. În iulie 2002 Vasile Paraschis a participat la Memorialul Sighet la deschiderea sălii „Disidenţi şi oponenţi în anii 80”, unul dintre panourile expoziţiei fiindu-i dedicat. Domnul Paraschiv a fost prezent de-a lungul anilor la Sighet la Ziua Porţilor Deschise.
În 2003, a fost invitat la cea de-a VIII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet. Vorbindu-le elevilor despre începuturile disidenţei sale, domnul Paraschiv mărturirea „Acest lucru (predarea carnetului de partid, n.n.) l-am făcut într-o adunare generală de alegeri de partid, public şi deschis, ca să vadă toţi colegii mei şi să-mi urmeze exemplul. Din păcate, nimeni nu mi-a urmat exemplul şi în 28 iulie 1969 am fost internat cu forţa la spitalul de nebuni din Urlaţi, judeţul Prahova.”, şi încheia „Urmaţi cu toţii sfatul şi exemplul meu. Fiţi demni şi neînfricaţi, uniţi-vå cu toţii sub acelaşi gând şi aceeaşi idee şi atunci veţi avea cu toţii tot ce vå trebuie: dreptate şi libertate, democraţie şi demnitate, adevårul în locul min-ciunilor. Asta este tot ce pot så vå las eu vouå moştenire. Lupta mea, ideile, sfatul şi exemplul meu personal.”
Vasile Paraschiv s-a stins din viaţă vineri, 4 februarie 2011. Dumnezeu să-l odihnească!
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
