Prelucrarea trecutului recent prin relația dintre memorie și istorie” a fost tema unui recent atelier pentru jurnaliști organizat de Fundația Academia Civică și Fundația Culturală Memoria, o primă etapă a unui proiect finanțat de Uniunea Europeană prin programul „Europa pentru cetățeni, Acțiunea 4 – Memoria europeană activă”.
Unul dintre punctele de plecare ale dezbaterii l-a constituit lansarea la Târgul Gaudeamus a volumelor „Sfârșiți odată cu trecutul negru!” (secțiunea consacrată României, scrisă de istorici români și coordonată de Romulus Rusan, din volumul al doilea al „Cărții negre a comunismului” editată de Stéphane Courtois) și „Ororile și farmecul detenției”, de Constantin Ionașcu în dialog cu Traian Călin Uba.
Cel de-al doilea reper a fost filmul „Autobiografia lui Ceaușescu” al regizorului Andrei Ujică, invitat special al atelierului.
Implicându-i pe tinerii jurnaliști, organizatorii au depășit bariera dintre generații care, din păcate, a făcut ca unele evenimente importante pentru prezervarea memoriei trecutului recent să pară „cu circuit închis”.
Perspectiva victimelor versus perspectiva aparatului represiv
În timp ce Fundația Academia Civică și Fundația Culturală Memoria se concentrează asupra victimelor represiunii comunismului și asupra consecințelor acestui regim, filmul lui Andrei Ujică arată polul opus: mecanismul ideologic și aparatul de stat care au făcut posibilă nașterea, după stalinismul instaurat cu tancurile sovietice, a ceauşismului „autohton”, deși cu puternice elemente de import, maoiste.
Complicitatea unei întregi societăți și a Occidentului democrat la apariția unui dictator au fost două dintre ideile cel mai intens dezbătute. „Filmul meu combate ideea foarte comodă că dictatorii au fost niște monștri căzuți din cer care au pervertit niște ideologii care în sine poate nu erau atât de rele. Ideologiile sunt cu adevărat vinovate. Dictatorii, la rândul lor, capătă o dimensiune tragică pentru că sunt victimele unei false credințe”, a arătat Andrei Ujică.
Orientate temporal de film, discuțiile s-au concentrat mai mult asupra ultimei perioade a comunismului în România, când represiunea fizică a fost mai puțin dură, iar numărul victimelor – incomparabil mai mic. Pentru a ilustra diferența între stalinism și ceauşism, Ana Blandiana a evocat o comparație „colorată“ făcută de Geo Bogza: „Înainte înotam în sânge, acum înotăm în rahat!”.
Definiții personale
Iulian Brok, 36 de ani, Alba Iulia:
„Am câștigat dreptul de a încerca, de a spera”
Comuniștii au încercat să pună în practică o utopie, ceea ce evident că nu este posibil. În plus, la noi comunismul a venit pe un teren viran. În Cehoslovacia sau în Ungaria erau partide de stânga foarte puternice, aveau 15% din electorat. Ei aveau o conștiință de stânga. La noi stânga era aproape inexistentă, Partidul Comunist avea o mie de membri, cei mai mulți alogeni. în România comunismul a fost ca o încercare de a face un transplant de organe la cineva care nu este compatibil.
Ca experiență personală, eu n-am fost afectat de comunism direct, vizibil. Am trăit într-un orășel foarte liniștit, era cât de cât mâncare, era căldură, veneau clujenii la Alba Iulia să cumpere de mâncare. Strict personal vorbind, n-am suferit, dar, dacă mă uit la bunicii mei… Unii au avut domiciliu obligatoriu la Copșa Mică, alții, fiind greco-catolici, au avut de suferit…
Cred că este, într-un fel, interesant să ai și experiența comunismului, și a democrației. Dar îi prefer categoric pe tinerii care nu au nici o experiență a dictaturii. Eu zic că ei sunt mai fericiți acum decât noi. Noi, într-un fel, suntem marcați, orice am face. Dar cred că dictatura ne-a ținut și mai uniți oarecum, adică era o anumită solidaritate, pe care după 1989 eu n-am mai văzut-o între oameni.
Mi se pare că prieteniile, legăturile personale s-au pierdut. De exemplu, ai mei lucrau în cea mai mare întreprindere de construcții din județ și, practic, după 1989 legăturile de prietenie cu colegii lor s-au cam rupt ori s-au diminuat. Fiecare avea alt interes, a apărut un individualism… Probabil și din cauza diferențelor financiare, materiale. Fiecare luptă pentru el… Şi revenim la ceea ce ziceam, că românii sunt individualiști și au o viziune mai degrabă de dreapta. Nu știu dacă sincer de dreapta, dar gândesc individualist, adică pentru ei, pentru familiile lor, ceea ce nu e neapărat rău, dacă i-ar respecta totuși și pe ceilalți.
Ce s-a câștigat? Democrația și libertatea. Acum sunt imperfecte la noi, pentru că și democrația la noi este originală, după cum zicea Ion Iliescu. Dar fostul disident sovietic Vladimir Bukovski spunea că singurul lucru pentru care merită să mori este libertatea. Chiar dacă multe lucruri nu sunt de lăudat, democrația e perfectibilă, dictatura nu e perfectibilă, sau e perfectibilă în rău.
Am câștigat dreptul de a încerca, de a spera, chiar dacă suntem dezamăgiți. Eu cred că după două decenii, alte două decenii brucaniene, lucrurile vor fi, să zicem, normale. Când vor trece generațiile acelea care au fost afectate de gândirea comunistă. Din păcate, și foștii deținuți dispar sau chiar au dispărut. Eu sunt fericit că l-am întâlnit pe Corneliu Coposu, iar pentru mine este un reper de moralitate într-o lume imorală.
Lavinia Bălălescu, 25 de ani, Timișoara:
„Este foarte importantă libertatea de exprimare”
Îmi amintesc foarte multe lucruri din perioada aceea. Cozile, problemele cu mâncarea, întunericul… Îmi amintesc foarte, foarte clar Revoluția ce se transmitea la televizor, procesul. Sunt lucruri pe care le-am trăit cât de cât.
Mi-e greu să vorbesc despre diferențele între atunci și acum. Prin comparație, cred că e foarte importantă libertatea de exprimare pe care o avem, de multe ori poate singurul lucru care ne mai rămâne.
Apropo de perioada aceea, după ce am văzut și filmul, simt foarte acut nostalgia pe care o au oamenii față de comunism și cumva pot să o înțeleg. Cred că nostalgia aceasta nu are oarecum legătură cu orientarea politică a oamenilor, ci mai degrabă provine din faptul că a fost o perioadă foarte importantă pentru ei, a fost tinerețea lor și, întâmplător, era comunism. Cred că despre asta este vorba.
În legătură cu memoria comunismului, memoria trecutului, cred că noi, ca țară, ne ocupăm foarte puțin de prezervarea ei. Am putea să facem mult mai multe. Gândind la rece, ar fi și o importantă sursă de bani, ar fi foarte important pentru turism. În Ungaria sau în Cehia se vizitează locuri și se vând lucruri care au legătură cu comunismul… și noi nu ne folosim de trecutul acesta.
Dar, pe de altă parte, e un trecut foarte recent și foarte dureros și e greu să scapi de umbra lui, există încă rănile… Cred că mai trebuie să treacă două-trei generații, mai ales că noi suntem un popor foarte sensibil. Poate ei sunt mai reci și au putut să privească mai detașat trecutul.
Laurențiu Ungureanu, 23 de ani, București:
„La 21 de ani de la Revoluție, suntem tot în tranziție”
La Revoluție aveam 2 ani și ceva, iar părinții mi-au povestit că știam să spun „mama”, „tata” și, cum toată ziua auzeam „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”, învățasem și asta. Eu nu îmi mai amintesc. Primele amintiri le am de mai târziu. Intuitiv, îmi vine să spun: comunismul este opusul libertății, opusul democrației. Cred că aș putea defini cel mai bine comunismul prin părinții mei.
Deși n-au făcut parte din vreun aparat al regimului comunist, nu au fost nomenclaturiști, se simte la ei melancolia, regretul față de perioada dinainte de 1989. Într-o oarecare măsură, așa am fost eu educat acasă. Uite consumerismul unde ne aduce, uite capitalismul unde ne aduce… Înainte de a asimila eu anumite informații, predate în mod didactic, pedagogic, asta înseamnă comunismul. Cu regret spun asta, pentru că am pornit cu un pas greșit în cercetarea comunismului.
Dar, pe de altă parte, cred că educația despre, anti sau pro comunism nu se face în familie, nu se face nici măcar în școli, se face la nivel voluntar mai degrabă. Primele semne de întrebare mi-au apărut în urma unor filme, de exemplu, serialul doamnei Lucia Hossu-Longin.
Mi se pare că acum nu se știe să se facă apelul la comunism pentru că lipsesc din discuție anii de tranziție, care sunt foarte importanți. Cel puțin guvernările ’90-’96 sunt definitorii pentru destinul nostru de acum și cred că sunt guvernări neo-postcomuniste. Conform dezbaterilor publice, suntem tot într-o tranziție, or, se fac 21 de ani de la Revoluție și noi tot mai facem apel la antedecembrism și postdecembrism. Problema nu este că se insistă prea mult pe trecut, ci că se insistă contraproductiv.
Nu trebuie repudiat trecutul, trebuie asumat. Memoria trebuie păstrată. Nu știu dacă putem culpabiliza în totalitate România pentru comunism, cum nu știu dacă putem da toate meritele românilor pentru Revoluția din decembrie 1989, pentru că au ieșit în stradă.
Dana HĂDĂREANU
