O sală importantă a muzeului este dedicată mișcării de rezistență anticomunistă din munți. Harta României pe care sunt marcate cele mai multe din grupurile de rezistență sugerează amploarea acestui fenomen. Ca studii de caz, sunt prezentate grupurile de partizani care au acționat de o parte și de alta a Munților Făgăraș, în Banat, Vrancea, Bucovina, Dobrogea, Carpații Apuseni (Rezistența din Maramureș este prezentată separat în sala 74 de la etajul II).
Rezistența împotriva impunerii comunismului a început să se manifeste imediat după ocuparea țării de către Armata Roșie. Erau arestați, anchetați, judecați și condamnați nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului, epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii în școli a comunismului, ci și rudele lor, frații, părinții, surorile care îi ajutau. În fața acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizați au luat drumul munților, organizați în formațiuni sau grupuri de partizani. În anii 1945-1959 găsim partizani atât în Carpații Orientali, cât și în cei Meridionali (în Făgăraș, Retezat, Semenic), în Carpații Apuseni și în Obcinele Bucovinei, precum și în pădurile Babadagului, în Munții Gutâiului și Țibleșului. Formațiunile constituite (în medie de 10 până la 40 de persoane) nu reprezentau o amenințare majoră pentru puterea comunistă, dar atâta vreme cât rămâneau în libertate subminau pretenția regimului de a deține controlul deplin al țării. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici), țărani, foști ofițeri din armată, avocați, medici, studenți, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate categoriile sociale și orientările politice. Armamentul defensiv era format din puști, revolvere și pistoale-mitralieră rămase din timpul războiului, dar aceste grupuri se confruntau întotdeauna cu o acută lipsă de muniție. Erau sprijinite de săteni, care le aduceau alimente, îmbrăcăminte și adesea le asigurau, iarna, adăpost. Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de “bandiți”.
Impresionant este modul în care acești luptători reușeau, de multe ori, să scape de urmărirea Securității, care organiza adevărate „potere” – pentru a-i prinde vii sau morți. Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munți, a rudelor acestora, eliminarea din școli a copiilor, folosirea unor metode sălbatice i-a determinat pe unii dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnați la ani grei de temniță și confiscarea averilor, pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Dar majoritatea au fost omorâți. Cei care îi ucideau primeau recompense și erau înălțați în grad.
Rezistența anticomunistă a fost un fenomen spontan, fără să fi existat, se pare, o coordonare la nivel național între diversele formațiuni.
