15 ianuarie 1953
N-am scris de mult nimic, că nimic deosebit nu s-a întâmplat. Viață pe Bărăgan, goală și amară. De câteva zile, bate un vânt puternic de ne scoate fumul îndărăt, parcă ar fi bordei țigănesc. Chiar azi Liusic punând pe foc, adică mai mult suflând, i-a venit ideea cu ciurlanii, a adus 3 lăzi cu ciurlani și a încins soba de nu puteai să pui mâna. Dar vântul continuă să bată cu putere. De la 1 ianuarie a.c. Virgil a avut vacanță, dar de la 12 ianuarie a început școala, dar ghetele lui fiind la reparat, abia azi a putut pleca la școală. Dar ăsta e un eveniment, el fiind acasă, face viața imposibilă.
Trăim cu alimentele trimise de Arcadie, altfel nici nu știu ce aș fi preparat, cu toții avem poftă de mâncare. Noi avem făină și mălai și cu cele primite pot combina vreo mâncare. Lapte luăm zilnic.
Dănuț e foarte drăguț, spune și vreo 3 poezii. „Cățăluș cu pălu cleț“. „Păsălică albă-n țioc“, „Doi boboți micuți de lață“, apoi are mare luptă cu căciulile.
din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor… (Romulus Rusan, nota editorului)
