11 martie 1990 – la Timişoara este lansată de către „Societatea Timişoara” o Proclamaţie în 13 puncte, redactată de George Şerban şi de colegii săi. Punctul 8 făcea referire la lustraţie, proces prin care se încerca oprirea accesului la funcţii publice a celor care au ocupat poziţii de vârf, remunerate, în partidul comunist şi în Securitate
***
„Proclamaţia de la Timişoara nu a fost concepută în laboratoarele unor teoreticieni care să se fi gândit cum ar trebui să meargă România mai departe. Pur şi simplu, cele 13 puncte ale Proclamaţiei de la Timişoara nu sunt altceva decât punerea pe hârtie a dorinţelor timişorenilor exprimate în zilele Revoluţiei, în stradă. Cum s-a ajuns la aceasta? S-au contabilizat sloganuri care se auzeau în Timişoara în timpul Revoluţiei. Şi, până la urmă, acest document, care se spune că a făcut istorie şi că a schimbat într-un fel destinul României, a fost făcut doar ca o concentrare a ceea ce s-a cerut în stradă. Astfel s-a ajuns şi la punctul 8.
Punctul 8 nu era, în viziunea noastră atunci când a fost elaborată Proclamaţia de la Timişoara, cu nimic mai important sau mai puţin important decât celelalte 12 puncte ale acesteia. Până la urmă, punctul 8 a devenit centrul Proclamaţiei, a devenit o idee pentru care s-a luptat efectiv în Piaţa Universităţii din Bucureşti, tocmai datorită celor care se simţeau vizaţi de acest punct 8. Ei l-au făcut să devină celebru. Tocmai pentru frica pe care guvernantii de atunci o aveau faţă de implementarea acestui punct 8.
De fapt, în Proclamaţia de la Timişoara noi ceream (nu ne gândeam la o lege specială, o lege a lustraţiei) ca această prevedere să fie cuprinsă într-o lege electorală, astfel încât să se interzică – citez din punctul 8 – „pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură pe orice listă a foştilor activişti comunişti şi a foştilor ofiţeri de Securitate”. Credeam că este foarte simplu, că în legea electorală care urma să se adopte se putea include această prevedere. Explicam atunci – citez din nou – „că prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică e absolut necesară.”
Pentru a şti pe cine lustrăm, am definit în Proclamaţia de la Timişoara termenul de activist. Revin la acest termen. Spuneam atunci că „activiştii au fost acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un preşedinte. De aceea propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii după modelul ţărilor civilizate”. Deci acesta era termenul pe care l-am definit în punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.
Textul vorbeşte despre activistul de partid şi spune că este un termen provenit din limba rusă, care desemna un membru al unei organizaţii de partid sau de masă care se consacră exclusiv muncii în acea organizaţie sau care are sarcini precis delimitate în cadrul organelor de partid sau de masă. Aceasta este şi definiţia din Dicţionarul explicativ al limbii române şi de aceea noi nu am înţeles la vremea respectivă de ce punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost interpretat ca o încercare a noastră de a-i lustra pe toţi membrii de partid, ca o dorinţă a noastră ca nici unul dintre membrii de partid să nu mai facă parte din structurile de conducere ale României.
Am aici o copie a manuscrisului Proclamaţiei de la Timişoara, cu toate adăugirile pe care le-am făcut atunci. După cum ştiţi, după apariţia Proclamaţiei de la Timişoara a urmat Piaţa Universităţii, în care s-a văzut foarte clar că acest punct 8 are o valoare mai mare decât cea pe care o credeam noi atunci. Pentru că în acea primăvară a anului 1990 societatea românească s-a scindat între cei care susţineau punctul 8 şi cei care nu au înţeles de ce o astfel de lege ar fi benefică pentru România. Pentru că pentru o mare parte din România profundă, Revoluţia nu a fost o revoluţie, ci o vizionare televizată a schimbării unui dictator. La ora respectivă toată lumea înţelegea că Ceauşescu a fost un dictator, dar nu toţi erau convinşi că sistemul comunist a fost cel care a produs acest dictator, ca şi pe toţi cei care au susţinut acest regim. Pentru că nimeni, nici un dictator, nu poate să facă singur ceea ce intenţionează să facă, fără susţinerea celor din jur, inclusiv a celor din linia a doua, care susţin politica acestui dictator.
Am ajuns la 22 de ani de la Revoluţie şi nu avem o lege a lustraţiei. Curtea Constituţională vorbea despre tardivitate, despre faptul că este prea târziu acum să mai vorbim despre o lege a lustraţiei, să ne mai gândim că am putea să cerem astăzi anumitor oameni care acum 22 de ani, deci cu mult timp în urmă, au făcut parte din structurile partidului comunist, să părăsească scena politică.”
Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii Timişoara, într-o conferinţă susţinută la Şcoala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, în Şcoala Memoriei 2012, Fundaţia Academia Civică, 2014
***
textul integral al Proclamaţiei îl găsiţi pe site-ul Societăţii Timişoara
