Cifrele sunt seci, vorbele sunt necuprinzătoare. Cum aş putea face bilanţul a două decenii în care au încăput atâtea zile şi nopţi – toate, de fapt – pentru Memorial. A fost, la început, un vis cu ochii deschişi, apoi unul încordat, care nu ne-a mai lăsat în pace.
Ne-am propus să facem ceva, dar nu ştiam prea bine ce. De la condiţia de vizitatori asidui ai muzeelor, la aceea de autori ai unuia atât de special, urma o cale lungă. Eram naivi şi încrezători, credeam că vom putea transforma, pe moment, vechea închisoare austro-ungară într-un muzeu, mobilat cu tot ce ştiam de la părinţii trecuţi prin închisori, de la prietenii şi rudele mai în vârstă, de la BBC şi Europa Liberă…
Memorialul Sighet s-a născut în vremuri dificile, când o generaţie fără memorie ocupa scena, iar alta plină de amintiri însângerate o părăsea, somată de biologie. O a treia generaţie, cea a copiilor „cu cheia la gât“, venea din urmă, cu amintirile ei înduioşătoare, despre cozile la telemea şi bomboane cubaneze şi despre temele făcute la lumina lămpii cu gaz.
Cred că am conceput Memorialul de la Sighet – al victimelor comunismului, dar şi al rezistenţei faţă de comunism – ca pe un numitor comun: al recunoştinţei faţă de bătrânii care „n-au avut tinereţe“ şi al datoriei faţă de tinerii care nu mai ştiau ce fusese înaintea lor.
Atunci, în 1993, nu bănuiam ce va fi în viitor, ne propuseserăm doar ca Memorialul să fie o carte de istorie autentică, ferită de clişee.
Romulus Rusan, 2013
Romulus Rusan
(13 martie 1935-8 decembrie 2016)
