frezor, n. 1959, Brașov
Dan Anghel: La 15 noiembrie făceam naveta cu trenul din comuna Dumbrăvița, în apropiere de Brașov. Am intrat pe poartă în jurul orei 6.30. Treceam prin fața secției 440 și am văzut acel grup de la schimbul III care începuse să-și manifeste nemulțumirea în fața secției. Fiind dimineață devreme, am întârziat câteva minute acolo, i-am ascultat, după care am continuat drumul și m-am dus la mașină. Nici nu s-a făcut ora 7 și deja toți colegii erau în fierbere: „Hai, că e grevă, hai să mergem“. Eram toți nemulțumiți. Cu o zi-două înainte se luaseră salariile și mulți colegi au luat zero lei pe fluturaș, n-au avut ce să semneze, au semnat ștatul de plată fără să ridice nimic. Într-adevăr, ne-am alăturat colegilor.
A existat o solidaritate între participanți în fața Comitetului Județean de partid, după vreo oră și ceva, două. Am simțit acest lucru; după ce apăruseră trupele, unii, mai în vârstă, au spus: „Voi care sunteți îmbrăcați în salopete, tăiați-o, că deja încep să vă repereze. Luați-o prin spate pe aici și tăiați-o la uzină că voi v-ați făcut datoria“. Erau mulți care încercau să ne protejeze, ne îndrumau spre bine. Chiar ne și spuneau cum să ajungem mai repede la uzină. La locul de muncă, deja au început: „Tu ai fost acolo, tu ai fost așa, ai grijă“. Se știa la uzină: „Toți cei care au participat să fie…“
Am fost ridicat pe data de 16, împreună cu fratele meu. Amândoi, s-a nimerit, lucram la aceeași secție, la aceeași întreprindere. Tot parcursul l-am făcut împreună cu el. Problema a fost simplă. Ne-a luat pe amândoi și ne-a dus la anchetă, la Brașov. (…)
A doua zi deja ne-a îmbarcat și am plecat la București.
Aici s-a schimbat un pic situația. Inițial nu-i mai interesa ce am făcut. Ei știau că am participat, cine sunt inițiatorii, conducătorii. Familia din care provin sunt creștini după Evanghelie. Cum m-au luat pe partea religioasă, s-a schimbat situația. “Cum, bă, voi ăștia aveți relații pe dincolo, ăștia vă țin la curent. Cine v-a vizitat, cu cine aveți legături?” Noi nu, și nu, și nu: “Nu se poate, părinții mei sunt așa, familia așa…” Pe ei cel mai mult i-a interesat dacă știu principalul instigator, sau promotorul acestei acțiuni. “Domn’e, n-am știut. Asta a fost situația”. Am explicat că nu știu, n-a pornit de la mine din secție. Până și-au dat seama că nu cunoșteam nimic despre inițierea acestei acțiuni. (…)
De unde să fie bine? Când m-am dus acolo nu purtam curea la pantaloni și acum trebuia să țin pantalonii cu mâna că curgeau de pe mine jos. Și a fost bine, că așa am slăbit. Când am ajuns în fața ușii de acasă nu mă recunoștea mama, așa eram de slab și de amărât după două săptămâni. În fine, a trecut.
Eu am fost deportat la Topoloveni. Acolo am primit același tratament pe care vi l-au descris colegii mei. Li se spusese acolo că o să vină un securist, o să fie infiltrați în toate întreprinderile, să ia pulsul muncitorilor, să nu se mai întâmple. Aceeași situație, cum ajungeam acolo, se uitau ca la o fiară; veneau, se uitau așa și dispăreau. Și gata, plecam. Unii, nici după ce am plecat de acolo, după doi ani de zile, nu m-au crezut. “Nu-i adevărat, tu ești securist.” “Măi, ești un băiat înalt, un băiat prezentabil. Tu nu faci parte din clasa muncitoare. Tu ești securist și nu vrei să-ți dezvălui adevărata identitate.” “Veniți la Brașov, sunt dintr-o familie cu 10 copii. Eu sunt aici, fratele meu e la Slatina.”
Fragment din masa rotundă organizată la 8 noiembrie 2002 de Centrul de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Au participat 11 dintre miile de manifestanţi de la Braşov, care au narat în fata istoricilor şi ziariştilor întâmplările prin care au trecut atunci.
Transcrierea dezbaterii moderate de Romulus Rusan, directorul CISAC, a fost publicată în cartea „O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundația Academia Civică, 2003
