Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » 15 noiembrie 1987. Gheorghe Zaharia: La 15 noiembrie aveam 38 de ani și doi copii, unul de 12, altul de 13 ani. Stăteam greu atunci, nu aveam locuință. Nu eram membru de partid… Nemulțumiri erau multe, doi copii mici, mâncare nu, cartofii la rație, ouă la rație, pâine la rație… Am participat și eu, de la început până la sfârșit, pentru că pe toată lumea o durea suferința asta.

15 noiembrie 1987. Gheorghe Zaharia: La 15 noiembrie aveam 38 de ani și doi copii, unul de 12, altul de 13 ani. Stăteam greu atunci, nu aveam locuință. Nu eram membru de partid… Nemulțumiri erau multe, doi copii mici, mâncare nu, cartofii la rație, ouă la rație, pâine la rație… Am participat și eu, de la început până la sfârșit, pentru că pe toată lumea o durea suferința asta.

posted in: Din "marea de amar"
Gheorghe Zaharia, fotografie din 2002 Fotograf: Florin Eșanu

lăcătuș, n. 1950, Arsura, Vaslui

 

Gheorghe Zaharia: La București, când au început să ne ancheteze, mă întrebau care sunt prețurile medii din America sau din Occident. Eu spuneam că n-am pe nimeni acolo, să pot ști. Și atunci a zis „voi, moldovenii, ați vrut să faceți dintr-o țară românească o țară moldovenească“. Între cei 61 am fost mai mulți moldoveni..

La 15 noiembrie aveam 38 de ani și doi copii, unul de 12, altul de 13 ani. Stăteam greu atunci, nu aveam locuință. Nu eram membru de partid.

Romulus Rusan: De cât timp erați în Brașov?

GZ: Din ’73.

RR: De unde?

GZ: Din județul Vaslui. În Brașov m-am căsătorit, am avut doi copii acolo, locuiam în gazdă. Nu puteau să-mi dea locuință pentru că nu eram membru de partid. Nemulțumiri erau multe, doi copii mici, mâncare nu, cartofii la rație, ouă la rație, pâine la rație. Făceam piața la București și pe la Botoșani.

Am participat și eu, de la început până la sfârșit, pentru că pe toată lumea o durea suferința asta. Mi-am făcut datoria, am făcut și un camion în ziua aia. Camionul l-am făcut, dar la vot n-am mai ajuns.

(…) La București, tot așa, ne-au luat cătușele, ne-au dezbrăcat, ne-au controlat, amprente, fotografii, ne-au băgat în celulă. Am avut numărul 390 și numai noaptea ne anchetau; la ora 10 dădeau stingerea, nu stăteam 10 minute, ne scoteau, și până dimineața ne anchetau. Și am trecut prin multe metode acolo, am fost și în camera frigider. Stăteam eu cu anchetatorul acolo și mă întreba cum se comportă conducerea uzinei și spuneam acolo că ne muncește, dar bani nu ne dă cum trebuie. Eu dârdâiam de frig bine, el era îmbrăcat bine, cu căciulă rusească, cu fular, cu palton, cu bocanci  buni,  mânca  ciocolată  chinezească.

Am mai fost băgat într-o cameră mai mare ca asta, îmbrăcată numai în roșu. M-a băgat pe mine singur, dar de jur împrejur numai civili, blonzi, șateni, negri, și acolo nu m-a întrebat nici unul, numai mă hârâiau. Nu mă întrebau: “Măi, ce-ai făcut, de ce ai ieșit în stradă?”, numai mă hârâiau. Pe urmă s-a deschis ușa, a venit unul necunoscut…cu părul ondulat, roșu, voinic. Mi-am zis: “ăștia m-au hârâit, dar ăsta acum mă înghite”. Eram aproape de perete și, cu câtă putere mai aveam, am desfăcut picioarele, mi-am spus că dacă îmi dă una, mă dă cu capul de perete. A venit și m-a întrebat care sunt prietenii mei din America. Am spus că n-am pe nimeni nici în Brașov, sunt numai eu cu nevasta și doi copii și un singur cumătru am. “Care sunt prietenii tăi din Occident?” mă întreba, apoi: “Ai fost membru de partid?”, am spus că nu; spunea că “am fost contra guvernului, dacă nu am fost membru de partid”. Și a zis: “Voi, moldovenii, ați vrut să faceți dintr-o țară românească o țară moldovenească” și când mi-a dat una cu dreapta la urechea stângă, și acum am aici semnele, o umflătură, nici n-am mai văzut, nici n-am mai auzit. N-am căzut jos, dar umblam așa…, mă învârteam, cum ar fi un copac. Pe urmă, în fiecare seară… Într-o seară mă ancheta unul… m-au anchetat și câte doi inși. M-au întrebat dacă sunt microbist și am spus că nu-s așa pasionat, “dar cu cine ții?”, “cu Steaua, și cu Dinamo”. “Dar acum cu cine ții?” – ei voiau să spun că țin cu Dinamo. “Cu Dinamo.” “Ei, atunci să faci ce spunem noi, dacă ții cu noi.” Și m-au pus să scriu acolo – că eu am zis că n-am intrat – să spun că am spart și eu. Am spus că am rupt o masă. Mi-am zis: “Cât poate să facă? Vreo 400 de lei. Dă-o încolo, să fac cum spun ei.” Și am zis: “O masă”. “Și câte scaune?” “Două.” “Păi, dă-o dracu’, că o masă n-are numai două scaune, are patru.” Și pe urmă și un geam dublu, un cuier… Dar până să scriu, mă puneau pe scaun ca să mă bată la tălpi. Și eu strângeam scaunul și strigam după nevastă-mea și după copii: „Anișoara, n-am făcut nimic. Dacă n-am făcut și n-am spart…” Multe din astea.

Aveam un anchetator care mă întreba din oră în oră: “Mai știi pe cineva, cine a mai fost cu tine?” și între timp citea ziarul. Dar mă ținea toată noaptea, de la ora 10 și până la 5 dimineața, numai în poziția asta. Cum stăteam acolo, îmi cădea capul, atâta; nu mă bătea, dar în rest, mă ținea așa, numai când îmi spunea el.

 

Fragment din masa rotundă organizată la 8 noiembrie 2002 de Centrul de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Au participat  11 dintre miile de manifestanţi de la Braşov, care au narat în fata istoricilor şi ziariştilor întâmplările prin care au trecut atunci.

Transcrierea dezbaterii moderate de Romulus Rusan, directorul CISAC, a fost publicată în cartea „O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundația Academia Civică, 2004