Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » 15 noiembrie 1987. Iuliana Biro: La Bucureşti, cum am ajuns acolo, am fost închisă cu două fete de la secţia unde am lucrat. Şi noi n-am ştiut unde ne duc. Atâta ştiu, că de vreo două ori pe drum am oprit, şi noi ne-am gândit că „Acuma ne duc ca să ne împuşte, ca să ne lichideze, acolo…”

15 noiembrie 1987. Iuliana Biro: La Bucureşti, cum am ajuns acolo, am fost închisă cu două fete de la secţia unde am lucrat. Şi noi n-am ştiut unde ne duc. Atâta ştiu, că de vreo două ori pe drum am oprit, şi noi ne-am gândit că „Acuma ne duc ca să ne împuşte, ca să ne lichideze, acolo…”

posted in: Din "marea de amar"
Iuliana Biro (Arhiva foto a Memorialului Sighet)

Născută la Aita Mare, judeţul Covasna, la 17 iulie 1954. La 15 noiembrie 1987 lucra la Întreprinderea Steagul Roşu din Braşov pe post de turnător-formator.

 

Iuliana Biro: După terminarea revoltei, eu am o avut sarcină foarte grea. Că un coleg – care nu s-a gândit că ajung şi eu la Bucureşti cu el, acolo – a zis că de la „sectoarele calde” o femeie a dat foc la drapelele şi la poza lu’ Ceauşescu – asta era pe 15. Pe 16 noi am avut liber, pe 17 eu am intrat în schimbul doi şi la poartă mi-au luat legitimaţia. Mi-au zis: „Nu discutăm cu dumneavoastră, mergeţi în secţie!” Acolo am avut şedinţă de partid, ne-au exclus pe o parte dintre noi. „Numita aia şi aia… n-a făcut aşa cum trebuie… şi noi am hotărât să o excludem din rândurile partidului… că nu ştiu ce…” Dar eu am avu acolo un inginer care avea pică de mine că am avut întârzieri, o dată l-am repezit şi astfel mi l-am făcut duşman. Şi a zis: „Nu-i nimic, o să ai de-a face cu mine…” Şi apoi m-a dat pe listă. Şi aşa am fost luată nevinovată. Aveam trei copii…

Corina Cimpoieru: Şi când v-au luat?

IB: În ziua respectivă, pe 17, am lucrat. Şi noaptea, când am mers acasă cu trenul, în gara Ormeniş a aşteptat Miliţia. Nici nu m-au lăsat să intru în casă. Direct la Miliţie m-au dus, unde am stat până dimineaţă. Dimineaţă m-au adus înapoi, acasă. Atâta m-au lăsat, cât să intru, să le spun soţului şi copiilor: „Aveţi grijă!”, „Uitaţi, eu trebuie să mă duc la Braşov!” I-au dat voie soţului să mă însoţească până aicea la Miliţie, la sediu, şi acolo ne-au despărţit. Aproape două săptămâni nu ne-am întâlnit. Nimeni n-a ştiut unde sunt. Şi în ziua respectivă, pe 18, după-masă, la ora două am fost dusă cu duba Miliţiei.

… La Bucureşti, cum am ajuns acolo, am fost închisă cu două fete de la secţia unde am lucrat. Şi noi n-am ştiut unde ne duc. Atâta ştiu, că de vreo două ori pe drum am oprit, şi noi ne-am gândit că „Acuma ne duc ca să ne împuşte, ca să ne lichideze, acolo…”

CI: V-aţi speriat.

IB:  Extraordinar. Mi-am strâns colegele în braţe. „Doamne, zic, ăsta este sfârşitul!” Dar, măcar m-am rugat, neîncetat m-am rugat acolo: „Doamne, ajută-mă Doamne, că…” Voiam măcar să ştim unde ne duc şi ce se-ntâmplă. Şi, prima dată, când a oprit duba, m-am ridicat de unde am stat şi, era la uşă acolo un zăvor, l-am tras şi am văzut Miliţia afară… securiştii cu câinii. Şi i-am întrebat unde ne duc. Şi unu’ zicea că „Aflaţi mai târziu! Taci din gură, zice, taci!” Am ajuns acolo, ne-au dezbrăcat, ne-am schimbat hainele. Au început să ne întrebe: „Ce s-a întâmplat în ziua respectivă?”, „De ce ai făcut?”, „Ce n-ai făcut?”… nu ştiu ce… Şi dup-aia ne-au împărţit pe celule. Eu am ajuns într-o celulă cu doamna Postelnicu Sofica. Măcar atâta bucurie am avut, că o cunoşteam, colegă de serviciu de la uzină…

În fiecare dimineaţă veneau la ora 5, deschideau geamul… Extraordinar de greu a fost. Ne duceau la anchete zi şi noapte. Atâta bătaie am primit! Vai de capul nostru!

(…)

CI: Şi cum s-a stabilit să fiţi deportată?

IB: Am fost chemată într-o zi. Cum am revenit acasă, am fost chemată la uzină şi la Personal şi m-au anunţat că îmi face lichidare din cauza evenimentelor şi că sunt deportată la un CAP. Şi am zis: „Domnilor, eu am înţeles că sunt deportată, dar măcar cu atâta să mă ajutaţi: măcar trimiteţi-mă acasă – la Ormeniş, unde am şi familia – că avem şi noi acolo CAP, şi acolo stau şi lucrez zi cu zi.” Şi acolo a fost extraordinar de greu. Timp de doi ani de zile, cât am stat acolo la CAP, am lucrat 14 ore, 15 ore, 17 ore – dacă mi-au cerut – pentru nimica…  Pentru nimica toată. Zi de sărbătoare n-am avut, concediu n-am avut, zi de sărbătoare n-am avut, nimic n-am avut, numai munca şi munca. În fiecare dimineaţă la trei mă sculam, îmi luam cizmele de cauciuc, mergeam, lucram până seara, până noaptea. Şi lucram, şi lucram… Şi, totuşi, toată lumea a fost împotriva mea şi m-au făcut ca să simt că sunt condamnată acolo – de la preşedinte, de la inginera, care s-a ocupat cu noi…

 

Fragment din interviul nr. 1977A din AIOCIMS realizat de Corina Cimpoieru la 15 decembrie 2005, la Braşov,  inclus şi în volumul  „O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov”,  Fundaţia Academia Civică, 2012