Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » 15 noiembrie 1987. Marius Boeriu: Când am ajuns pe scările Miliției, m-au întrebat: „știi pentru ce ești aici?“ „Bineînțeles că știu, pentru ieri, duminică, 15 noiembrie.“ Acolo au început să mă bată.

15 noiembrie 1987. Marius Boeriu: Când am ajuns pe scările Miliției, m-au întrebat: „știi pentru ce ești aici?“ „Bineînțeles că știu, pentru ieri, duminică, 15 noiembrie.“ Acolo au început să mă bată.

posted in: Din "marea de amar"
Marius Boeriu, fotografie din 2002 Fotograf Florin Eșanu

lăcătuș, n. 1967, Brașov

 

Marius Boeriu: Am început ziua de 15 noiembrie după o zi liberă. În data de 14 noiembrie eu am fost liber, în 15 noiembrie am venit la serviciu. Lucram în Secția 440, de unde a și început mișcarea.

Dănuț Iacob: Era în 14 liber, în 15 era la muncă și în 16 iar era liber. De unde au tras ei concluzia că el știa ce se va întâmpla în uzină?

MB: Am avut mult de suferit din cauza asta. Nu, pur și simplu așa s-a întâmplat. A fost un ghinion al sorții. În 14 și 16 noiembrie aveam cerere de învoire, liber. Și am venit în 15 la serviciu, s-a întâmplat ce s-a întâmplat…

Romulus Rusan: Câți ani aveați atunci?

MB: 20 de ani. Am participat alături de colegii mei, pe drum, cu Dănuț Iacob și Cornel Vulpe, care a murit în timpul deportării, am luat steagurile, am îndemnat lumea să ni se alăture. Câtă maculatură comunistă s-a ars în fața Consiliului Județean din Brașov, cred că ajungea să-și facă elevii trei ani de zile caiete. Cred că au fost câteva mii de kg de propagandă comunistă arse acolo în fața Consiliului Județean din Brașov. La un moment dat am văzut, prima oară în România, trupele de USLA, scutierii cu căști. Din acel moment au început primele arestări. Au reușit să împrăștie lumea, s-a dat cu gaze lacrimogene, s-a intervenit cu furtunele cu apă, lumea a fost împrăștiată după circa 4 ore. (…)

Am fost arestat în 16 noiembrie de acasă. Primisem un telefon de la niște foști colegi de serviciu, n-am fost la muncă, și mi-au zis: „Vezi că vin și după tine, te caută“. M-au găsit gata îmbrăcat, și le-am sărit în brațe. Era un colonel, Mureșan, din Brașov, acum a ieșit la pensie, cu alți patru inși. M-au dus la Miliția Brașov. Pe scări, când m-au arestat, mi-au zis: „Mama dvs. lucrează în Poiană, haideți să dați o declarație despre ce legătură are cu persoanele străine din Poiană“. Când am ajuns pe scările Miliției, m-au întrebat: „știi pentru ce ești aici?“ „Bineînțeles că știu, pentru ieri, duminică, 15 noiembrie.“ Acolo au început să mă bată. Adevărul e că m-au bătut vreo jumătate de oră pe scări, că nu găseau un birou unde să mă bage să mă ancheteze. Într-un târziu au găsit un birou, m-au luat mai mult pe sus, m-au băgat acolo, m-au pus să dau o declarație despre ce am făcut. Bineînțeles că am zis că am strigat sloganuri împotriva lui Ceaușescu. În acel moment, sincer să fiu, eram mândru de ce am făcut. Împotriva lui Ceaușescu, împotriva comunismului. A fost singura declarație pe care am dat-o la Brașov. De la ora 15 până pe la 12 noaptea numai m-au bătut. N-am mai dat nici o declarație.

A doua zi ne-au încolonat în culoar la Miliție, ne pregăteau pentru plecarea la București. Cum au specificat și colegii mei, ne-au pus cătușe, fiecare avea o pereche de cătușe la mâini, dar nu le-au ajuns cătușele, așa că au scos și lanțuri. Unii aveau lanțuri, alții aveau cătușe. La cât de mulți eram atunci, au văzut că nici așa nu le ajung și ne-au legat câte doi cu cătușele de mâini. Ne-au dus la București.

Aici am fost băgat într-o cameră cu un personaj destul de ciudat, eram păzit de oameni în verde, cred că ai Securității. Am fost băgat în cameră cu o singură persoană. M-a întrebat ce e cu mine. Am spus că sunt cu evenimentele de la Brașov. El lucrase la o întreprindere de piele de prin București, spunea, și era băgat la subminarea economiei naționale, dar, de fapt, el mă trăgea de limbă. Dimineața, când ne aducea mâncarea, aveam o jumătate de lingură de marmeladă, un colț de pâine și o cană cu ceai. El la ceaiul respectiv avea și ness și-mi dădea și mie, îmi făcea ness dimineața. Și mă tot întreba: „Dar pe cine mai cunoști…?“. Mi-am dat imediat seama că este un informator de-al lor. Ancheta la București a durat într-un ritm infernal. Pur și simplu, lucrau în trei schimburi. Nu mai știam când e zi, când e noapte, ce dată e, câte zile au trecut de când sunt aici. Eram scos la anchetă în special când se aducea masa. Când trebuia să mănânc, îmi zicea: „464, – că așa îmi dăduse un număr –  pregătirea pentru anchetă“. Și eram scos. Când mă întorceam nu mai găseam mâncarea. Ce m-a marcat pe mine tare – chestia cu 464, numărul acesta: după ce am scăpat de acolo, am fost în deportare la Piatra Neamț, și am locuit la un cămin de nefamiliști. După un an de zile, dacă auzeam o mișcare noaptea pe holul acela unde stăteam eu, săream din pat, mă întorceam cu fața la perete și așteptam să văd ce se întâmplă. La București a fost anchetă psihică. Pur și simplu m-a terminat psihic. La un moment dat, chiar, îmi doream să mă împuște și să se termine odată cu treaba asta.

 

Fragment din masa rotundă organizată la 8 noiembrie 2002 de Centrul de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Au participat  11 dintre miile de manifestanţi de la Braşov, care au narat în fata istoricilor şi ziariştilor întâmplările prin care au trecut atunci.

Transcrierea dezbaterii moderate de Romulus Rusan, directorul CISAC, a fost publicată în cartea „O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundația Academia Civică, 2003