Home » Română » Memorial » Din "marea de amar" » 15 noiembrie 1987. Nicuță Paraschiv: Nu pot să uit niciodată și nu cred că o să uit vreodată momentul când am ajuns la Județeană, atunci când s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu, Jos dictatura“ și apoi când s-a cântat „Deșteaptă-te, române“.

15 noiembrie 1987. Nicuță Paraschiv: Nu pot să uit niciodată și nu cred că o să uit vreodată momentul când am ajuns la Județeană, atunci când s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu, Jos dictatura“ și apoi când s-a cântat „Deșteaptă-te, române“.

posted in: Din "marea de amar"
Nicuță Paraschiv, fotografie din 2002 Fotograf Florin Eșanu

frezor, n. 1959, Epureni, Vaslui

 

Nicuță Paraschiv: Nu pot să uit niciodată și nu cred că o să uit vreodată momentul când am ajuns la Județeană, atunci când s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu, Jos dictatura“ și apoi când s-a cântat „Deșteaptă-te, române“. A mai fost o clipă pe care n-o s-o uit, chiar când ne-au adus la București, în curtea Miliției. Ne-au urcat în duba aia și cineva civil i-a întrebat pe cei doi subofițeri care erau cu armele la capătul mașinii: „știți să trageți cu pistolul?“. Atunci mi-am zis că ăștia ne împușcă.

(…) M-a arestat în 16 seara. M-a dus la Miliție la Brașov, am dat o declarație la lt. maj. Roată, așa s-a recomandat, era în civil. M-a dus la beci, am găsit câțiva colegi acolo și a doua zi dimineață la București. Începând chiar din seara când am ajuns, pe la vreo 6-7 seara, a început ancheta. Vreo două zile nu mi s-a schimbat anchetatorul. După două zile, un coleg a declarat că am intrat în sediul de partid și din momentul ăla mi s-a schimbat anchetatorul și apoi am dat peste unul așa, mai dolofan care avea un băț: „Hai, ce-ai mai făcut, ce-ai mai făcut?“. Cum spuneau și colegii, la un moment dat am scris și ceea ce n-am mai făcut, numai să scap de ei. După ce a dat colegul acela declarație că am intrat în sediu, schimbam pe seară cam doi-trei anchetatori. Nu toți m-au bătut, dar când ajungeam la ăsta, ăsta mă toca bine. Eram mai simpatic, așa… Penultima zi, înainte de întoarcerea la Brașov, am fost la Postelnicu în birou. M-a așezat acolo pe un fotoliu și a început să vorbească, să mă sfătuiască: la proces trebuia să spun că-mi pare rău pentru ceea ce am făcut, să demonstrez societății că am fost… Atunci  n-am știut cine e. Numai după revoluție, atunci când l-am văzut la televizor, zic: „Uite mă, de la nenorocitul ăsta ni se trage“. Nu l-am cunoscut, nici nu s-a recomandat.

La Bârlad, unde am fost deportat, am avut o viață grea, eram și departe de familie. Primele luni acolo încercam și eu să mă integrez, să mai discut cu colegii. Cum apăream eu, dacă erau doi-trei colegi, pac! se despărțeau toți. Până când le-am spus: „Stați, măi, că eu sunt cu alte probleme, nu chiar“. Și am avut și acolo colegi care erau de-ai lor. La Fabrica de rulmenți de la Bârlad am fost. La 11 seara eram în casă, dimineața la 7 eram în uzină. N-apucam să stau decât de la 11 noaptea până dimineață. În 1988, s-a dat o grațiere, am plecat de la Bârlad și m-am angajat la Mecanică în Bartolomeu. Am lucrat 9 zile și am fugit. Au venit imediat după mine. În salopetă m-au dus. Fără nici un fel de schimb, nimic.

 

Fragment din masa rotundă organizată la 8 noiembrie 2002 de Centrul de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Au participat  11 dintre miile de manifestanţi de la Braşov, care au narat în fata istoricilor şi ziariştilor întâmplările prin care au trecut atunci.

Transcrierea dezbaterii moderate de Romulus Rusan, directorul CISAC, a fost publicată în cartea „O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundația Academia Civică, 2004