Născută la 25 septembrie 1961, la Popeni, jud. Vaslui. În noiembrie 1987 lucra la Steagul Roşu pe post de muncitor-prelucrător prin aşchiere, era căsătorită şi avea doi copii.
Sofia Postelnicu: Noi iniţial am vrut să mergem în uzină, să vorbim cu conducerea. De-acolo n-a ieşit nimeni. Toţi au aruncat cu… ce s-a putut, cu pietre, au spart geamuri, n-a ieşit nimeni să stea de vorbă cu noi. Apoi am spart poarta şi-am ieşit afară pe poartă. Când am ieşit, îmi aduc aminte aşa, când am mers pe colină, în colţ, acolo, era o Alimentară – zic: „Merg până la Alimentară acolo şi mă întorc, mă duc acasă la copii, că erau singuri.” Aşa ne-a luat valul, că eram aşa… eram curioasă… Toţi colegii spuneau: „Mergem la primărie să vedem ce ne spune primarul…” – nici nu l-am văzut. Şi-am plecat cu colegii în oraş. Când s-a cântat Deşteaptă-te române! prima dată m-am speriat cel mai rău. Nu puteai să cânţi aşa ceva. Şi când am ajuns la Prefectură şi când a început să spargă toate astea, şi au dat jos tabloul….
Am intrat în Prefectură. Am intrat de curioasă mai mult… M-am dus să văd ce e acolo, că nu intrasem niciodată dincolo de uşa aia pe care am spart-o noi atunci – când intram în Prefectură intram pe o uşă mai din dos.
Corina Cimpoieru: A intrat multă lume?
SP: Da. Am intrat mulţi acolo. Lumea era aşa de furioasă! Au spart uşile, au intrat, au spart candelabrele… Acuma, stăteam şi mă gândeam chiar „Doamne, acum avem ce-avem cu primaru’…”, da’ nici cu primarul nu ştiu dacă aveam ceva, că nu ştiu dacă el ne dădea salariul atunci.
În cele din urmă, au venit pompierii cu furtune cu apă, Miliţia, toţi… Şi eram îmbrăcată în halat, îmi aduc aminte, că era o zi tare caldă şi frumoasă, purtam nişte papuci din plastic, că lucram în papuci şi în halat. M-am gândit: „Mă văd în halat, mă iau de pe stradă acum”, că deja am văzut cum îmi băgaseră în dube nişte colegi, adică muncitori. M-am dus dup-aia înapoi, m-am îmbrăcat, că nu puteam să plec până la Timişu de Jos în halat. Am plecat acasă. Soţu’ meu era în schimbul trei şi eu eram în doi. Şi soţul dormea cu cei doi copii pe care îi aveam atunci. Şi, când am ajuns acasă, mi-am schimbat hainele şi am început să povestesc. Şi îi spuneam soţului meu: „S-a întâmplat cutare…”, dar fără să audă copiii, că se puteau duce pe stradă şi puteau spune la alţi copii atunci ce am făcut? Şi parcă îl văd – soţul meu e decedat acum – s-a ridicat şi m-a certat: „Dar ce ţi-a trebuit ţie? Ce-ţi lipsea?”, făcea aşa către mine? „Că tu carne ai, de mâncare ai…” „Da, dar eu am muncit o lună de zile şi nu mi-a plătit…”
(…) Dimineaţa pe la 11 ne-a scos din arest şi ne-a dus pe-un hol – era un hol, tot aşa, mare. Şi pe holurile alea erau bărbaţi, care cu cătuşe la mână, care cu lanţuri legate la picioare – mai văzusem aşa ceva numai prin filme. Pe mine m-a dus într-o cameră… Cum mă chema Postelnicu – atunci ministru de Interne era Postelnicu –, credeau că suntem rude. Şi când mă duc acolo, mă întreabă: „Unde-ai rude?” „La Vaslui”, că de-acolo eram. „Soţul?” „Tot la fel.” „La Buzău…?” – nu ştiu ce avea cu Buzăul, probabil Postelnicu avea neamuri în Buzău mai multe. „La Buzău ai pe cineva?” „Nu, dom’le, nu am pe nimeni”. A sunat pe la Miliţie, bănuiesc, pe undeva, ca să se intereseze, să vadă totuşi dacă nu sunt rudă cu Postelnicu.
Apoi, ne-au îmbarcat în maşini, în dube. Nu aveau geamuri, geamuri erau numa’ deasupra, şi alea erau cu gratii, şi vedeai numai cerul, că altceva nu puteai vedea. Şi, duba avea două compartimente în părţi, aşa, cât am intrat două femei. Eram eu şi cu o fetiţă – avea 18 ani, săraca. Ce mai plângea! Era din Bacău, săraca, şi speriată. Eu eram mai în vârstă. Adică, eram şi eu speriată, dar când o vedeam pe ea plângând zic: „Să mai plâng şi eu…?”
CI: O încurajaţi.
SP: Da. Şi în faţă… în părţi, aşa, eram noi, mai erau în partea cealaltă două femei şi, în partea aia, era un loc aşa, mai mare şi erau bărbaţii – tot aşa, cu lanţuri la picioare legaţi, cu cătuşe, şi gratii din fier, şi după gratii erau miliţieni atunci cu armele şi cu un câine lup.
(…) Nu ştiam… nu ne-au spus unde ne duc… Ne-au îmbarcat în maşinile alea… Numai ne-am dat seama că urcăm, că mergem către Predeal, pe serpentinele alea. Atunci îmi dădeam seama cum făceau ocolişurile alea, că mergem undeva către Predeal. Pe drum ne-au oprit undeva în câmp. Bărbaţii toţi… erau bărbaţi, dar erau speriaţi toţi. Deci, se vedea când te uitai aşa, pe faţa lor, vedeai panica, vedeai o frică… Şi, tot aşa, pe şoptite, că „ne omoară”, că „ne-mpuşcă”, că de-aia ne-au oprit în câmp. Deci, era, aşa, o panică totală. Am plecat de-acolo, că dup-aia am înţeles că au făcut o pană, de-aia au oprit…
(…) Mă duceau la anchetă în fiecare zi. Seara, la ora 10, te lăsau… nici măcar nu apucai să aţipeşti, te luau la anchetă, pân’ pe la vreo 4 te ţineau. Că dădeai declaraţii, că stăteai de vorbă cu el, că îţi povestea tot felu’ de lucruri, dar stăteai… Făceau asta ca să te obosească, iar a doua zi te lăsau, că ştiau că nu dormi, doar stăteai în fund aşa, pe patul ăla toată ziua şi seara iar… Tot aşa, în fiecare noapte. N-apucai să dormi măcar o jumătate de oră pe noapte. Deja ajunsesem că… aş fi dat orice, numa’ să pot dormi măcar o oră.
(…) Între timp, băiatul meu s-a îmbolnăvit. Deci, pe mine m-a arestat marţi. Şi joi a făcut o criză. A căzut, l-a găsit soţul meu, a căzut în gol, acolo unde stăteam, la Timişu’, cu faţa în jos, se învineţise tot, era leşinat, nu mai ştia de el. Au venit vecinii, în fine… şi-a revenit, au chemat Salvarea şi l-au dus la Spitalul de copii. Ăştia de la Miliţie au aflat, că doar ţineau legătura cu Braşovu’ şi mi-au spus. Aşa ticăloşi erau unii. Mă uitam… ăsta, anchetatorul ăsta care era mai rău şi vorbea mai urât, zice: „Fă, moldoveanca dracului ce eşti, tu ştii că copilu’ tău e gata să moară? Tu mamă eşti?”, nişte vorbe aşa, care te făceau să te doară sufletul. „El e gata să moară la spital, şi tu stai aici, în loc să fii acolo lângă copilu’ tău…”, mă rog. Şi, bănuiesc, acolo, lângă Miliţie era o şcoală, cred – o şcoală şi-o biserică, că s-auzeau clopotele de la o biserică – şi când ieşeau copiii în pauză deschidea geamurile… Asta n-o uit niciodată, aşa m-a marcat!… deschidea geamurile şi s-auzea larma aia de copii în pauză, şi când se termina pauza, închidea geamurile. Deci, asta ca să aud eu copiii, să mă facă să… Şi-ţi închipui, atunci când am auzit că al meu este în spital… Să cred, să nu cred?…
Fragment din nterviul nr 1976 din AIOCIMS realizat de Corina Cimpoieru la data de 15 decembrie 2004, la Braşov, inclus şi în volumul „O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov”, Fundaţia Academia Civică, 2012
