BĂLUŢĂ Ioan N., n. 30 sep. 1900, Amărăştii de Jos (Dolj), ţăran; ar. 15 aug. 1952; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; CI; RSC Poarta Albă; Mem40-41; EŞ)
MĂLĂESCU Constantin M., n. 10 mar. 1902, Acăţari (Mureş), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)
MOLDOVEANU Ioan P., n. 5 ian. 1929, Braşov, muncitor; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)
PAKO Bela I., n. 27 iun. 1896, Târgu Secuiesc (Covasna), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)
POPOVICI Vasile V., n. 10 mar. 1922, Blăjenii de Sus (Bistriţa-Năsăud), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)
SAVU Ioan D., n. 15 sep. 1892, Firiteaz (Arad), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; EŞ; MSt; RSC Poarta Albă)
SĂRMĂŞAN Solomon S., n. 25 sep. 1909, Sânpetru de Câmpie (Mureş), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; RSC Poarta Albă)
SPĂTARU Gheorghe T., n. sep. 1904, Cerneşti (Botoşani), ţăran; ar. 1952; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; EŞ; RSC Poarta Albă)
STAN Vasile Gh., n. 1 ian. 1890, Dridu (Ialomiţa), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (EŞ; MSt; RSC Poarta Albă)
SURDUCAN Mihai M., n. 6 iun. 1889, Sătmărel (Satu Mare), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; EŞ; RSC Poarta Albă)
din Romulus Rusan (coord. și studiu introductiv), Cartea Morților, Fundația Academia Civică, 2013
***
Ancheta Consiliului Securităţii Statului din 1967 constata că la Canalul Dunăre-Marea Neagră cel puţin 1304 deţinuţi au decedat fără ca moartea lor să fie înregistrată în acte.
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Constanţa (Mirel Stănescu) a identificat, în urma cercetărilor în arhivele de Stare Civilă ale Sfaturilor Populare peste 800 de nume de deţinuţi decedaţi.
În cartea „Mărturie şi document” (Polirom, 2008), Constantin Ticu Dumitrescu reconstituie peisajul halucinant din magazia în care, la Poarta Albă, erau depuse zeci de cadavre în aşteptarea dezgheţării solului şi a înmormântării într-o groapă comună: „În drum spre infirmerie am surprins de câteva ori momentul când, seara, în faţa „Băii”, se încărcau morţii în căruţe. Era un spectacol de groază pe care mintea umană refuza să-l creadă, nu putea să-l descrie… Căruţele aveau montate pe ele un fel de lăzi închise. Erau folosite şi la transportul pâinii. Câţiva criminali de drept comun aruncau aşa, ca nişte lemne, trupurile rigide şi goale, devenite piele şi os, ale morţilor noştri, martirizaţi prin atâta suferinţă şi prin acest sfârşit. (…)
Într-o zi, prin iarna anului 1952, l-am găsit (pe dr. Traian Mihăilescu n.n.) într-o stare de nelinişte cum nu-l mai văzusem niciodată. «Vom ajunge ca la Auschwitz dacă nu se intervine într-un fel. Munca asta de exterminare, fără hrana necesară şi în frig, facă să scadă, din zi în zi mai ameninţător, rezistenţa oamenilor. Mai întâi a celor mai în vârstă, a celor care mai aveau şi alte tare şi apoi a celorlalţi.» «Uite – şi-mi întinse nişte fişe medicale -, astăzi avem la morgă 27 de morţi, dintre care cinci sunt tineri până în 35 de ani, dar, într-adevăr, adunaţi în ultimele patru-cinci zile. » (…) M-am hotărât în ziua în care am avut discuţia de mai sus să caut să intru la morgă învingându-mi groaza pe care mi-o inspira chiar numai ideea de a merge acolo. (…)
Era o cameră în faţa intrării de la „Baie” (chiar sub turn, unde făcea de rond un gradat securist, având o vedere largă asupra zonei). Spectacolul unic, de apocalips, era înfiorător. Dezbrăcaţi, aruncaţi de-a valma unul peste altul, cadavrele acestor deţinuţi, care până mai ieri fuseseră cu noi, trudiseră şi speraseră lângă noi, alcătuiau acum o imagine de infern. Ici apărea un cap vânăt cu ochi sticloşi, dincolo picioare numai oase, undeva o mână descărnată, trupuri scheletice… da, schelete adevărate. Oricât căutai cu privirea, nu găseai un cadavru cu un cap mai plin, mai apropiat de normal… Schelete, numai schelete…”
