Deportările din Banat şi Mehedinţi, din vara anului 1951, reprezintă unul (şi cel mai bestial) dintre numeroasele proiecte de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică.
În urma unui plan pregătit timp de trei luni, cu precizie diabolică, au fost scoşi din casele lor, pe parcursul nopţii de 17/18 iunie, fără nici un anunţ prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani şi din copii de toate vârstele (unul din ei, născut abia cu două zile înainte).
După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale, deportaţii au fost depuşi în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului de stepă.
Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori şi-au construit case mai arătoase şi au desţelenit pământurile virgine. Au reuşit astfel să-şi procure hrana pentru ei şi pentru animalele din curte, biruind sărăcia şi izolarea, supravieţuind ca nişte Robinson Crusoe ai secolului XX
