Pentru a marca 10 ani de la raportul de condamnare a comunismului, publicăm masa rotundă organizată la Școala de Vară de la Sighet în iulie 2008 cu titlul RAPORTUL DE CONDAMNARE A COMUNISMULUI ȘI CONSECINȚELE SALE
MASĂ ROTUNDĂ
RAPORTUL DE CONDAMNARE A COMUNISMULUI
ȘI CONSECINȚELE SALE
Stéphane Courtois: Vom începe o nouă ședință în această dimineață. Vom avea o muncă serioasă de făcut, deoarece vom discuta Raportul de condamnare a comunismului și consecințele sale. Avem privilegiul prezenței mai multor autori ai acestui Raport. Îi cer fiecăruia care va interveni să nu fie prea lung, să nu vorbească prea mult. Încep prin a-i ceda cuvântul colegului nostru britanic, Dennis Deletant, care va modera dezbaterea.
Dennis Deletant: Mulțumesc domnului Courtois. Înainte de a citi câteva pasaje din Raportul Prezidențial, aș vrea să vă explic cum vom proceda. Rog pe membrii Comisiei, în frunte cu domnul profesor Tismăneanu, să aibă o intervenție de aproximativ 15 minute pe marginea raportului, ca, după aceea, să avem posibilitatea să discutăm consecințele Raportului.
Înainte să dau cuvântul domnului Tismăneanu, vreau să spicuiesc câteva propoziții din mesajul președintelui Traian Băsescu, ca să vă reamintesc contextul în care s-a produs Raportul și ca să vă relev concluzia discursului prezidențial.
Domnul Băsescu, printre altele, a spus așa: „Sunt total de acord cu concluzia Raportului că, dincolo de unele mici nuanțe, conducătorii comuniști din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control și menținere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Moștenirea RPR-RSR, ridicată la proporții absurde în ultimii ani ai lui Ceaușescu, a fost așadar una a despotismului, a distrugerii și marginalizării valorilor veritabile, a eliminării elitelor politice, culturale și religioase și a izolării țării în raport cu direcțiile novatoare din lumea ideilor și din tehnologie. Ca șef al statului român, condamn explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înființarea sa pe bază de dictat, în anii 1944-1947, și până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realitățile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal”.
Îmi face plăcere să-l invit la microfon pe domnul profesor Vladimir Tismăneanu, președintele Comisiei de Analiză a Dictaturii Comuniste din România.
Vladimir Tismăneanu: Mulțumesc, Dennis, pentru aceste cuvinte introductive. Sunt câteva lucruri pe care aș vrea să le spun aici. În primul rând, ceea ce am discutat și cu domnul Constantin Ticu Dumitrescu când m-am întâlnit cu domnia sa la București. Amândoi, făcând un bilanț a ceea ce s-a petrecut în România din 1990 încoace, am ajuns la concluzia că unul din pericole este să se uite că lucrurile n-au început ieri, lucrurile au început devreme și eu personal am o datorie de onoare să salut ceea ce s-a făcut în jurul Memorialului Sighet și rolul extraordinar pe care îl au Ana Blandiana și Romulus Rusan. Memorialul Sighet s-a născut într-o epocă de restaurație în multe privințe. Astăzi, după noua restaurație pe care o încheiem acum, diferența fundamentală este că acum există N.A.T.O., exista și atunci, dar România nu era membră N.A.T.O.; era un stat ostil valorilor N.A.T.O. în multe privințe. Era un stat care vorbea despre un drum „original”, despre o „democrație originală”. A face ceea ce au făcut inițiatorii Memorialului Sighet, Academiei Civice, Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului a fost un act de pionierat eroic și trebuie salutat ca atare, în primul rând. În al doilea rând, nu s-au oprit acolo și ne aflăm aici, la Școala de Vară. Ceea ce am văzut aici, la Sighet, este unic, după știința mea, în țările postcomuniste, unic și ca perspectivă analitică, și ca perspectivă comprehensivă.
Poate cel mai important element este recuperarea memoriei naționale. Prin memorie națională nu mă refer doar la etnicii români. Prin memorie națională nu mă refer doar la ortodocșii români. Prin memorie națională mă refer la toți cei care au suferit pe teritoriul acestei țări datorită dictaturii comuniste, pe de-o parte. Pe de altă parte, mă refer la recuperarea memoriei alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, ca și din Uniunea Sovietică, pentru că tragedia României sub comunism a fost parte a unei tragedii globale. Comunismul a fost un fenomen planetar, iar efectele catastrofale ale acestuia au fost resimțite în fiecare din aceste țări. Țineam să accentuez acest lucru.
Un alt lucru asupra căruia țin foarte mult să insist este rolul comunicării internaționale în distrugerea comunismului, înainte de toate, prin postul de radio Europa Liberă (impactul Europei Libere a fost cel mai mare din toate țările sovietizate) și prin alte posturi de radio, nu mai puțin importante, chiar dacă nu cu același impact în România, cum au fost BBC-ul, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France International, Radio Vatican. Îmi amintesc că în 1961-1962 – aveam 10 ani – ascultam Radio Vatican, și de acolo veneau informațiile de care eram toți înfometați. Comunismul a fost, înainte de orice, un regim care a încercat să anihileze gândirea liberă, cum a spus și domnul Stéphane Courtois ieri, un regim care a așezat la putere o ideologie unidimensională, o monocrație monopolistă, în care dispărea orice formă de pluralism. Definiția cea mai simplă, poate, a totalitarismului este „opusul pluralismului”. La un moment dat, George Orwell a spus: „Ca să înțelegi ce înseamnă totalitarismul, imaginează-ți un om peste a cărei gură a fost așezată o cizmă, pentru totdeauna”. Acest „pentru totdeauna” al bocancului totalitar pe gura umană a fost sfidat, a fost sfidat de către dizidenți, de către cei care s-au opus acestui sistem.
Asupra a ce v-am spus ca introducere aici, o să revin. Este legat de filosofia Raportului Comisiei Prezidențiale. Sunt profund îndatorat tuturor acelora care folosesc sintagmele „Raportul Tismăneanu” sau „Comisia Tismăneanu”. Accentuez însă cât se poate de empatic și categoric că este o muncă colectivă, o muncă care îi reprezintă pe cei 18 membri ai Comisiei Prezidențiale, dintre care se află aici patru: domnul Sorin Ilieșiu, domnul profesor Alexandru Zub, domnul Romulus Rusan și domnul Cristian Vasile. Alături de aceștia, de asemenea, se află trei experți: doamna Smaranda Vultur, care va vorbi astăzi, domnul Robert Fürtös și, nicio surpriză pentru cei care sunt aici, doamna Ioana Boca, căreia îi mulțumim pentru tot ce a făcut pentru organizarea acestei Școlii de Vară și pentru tot ce face în general.
Acest Raport reprezintă un demers colectiv, efectuat fără nici un beneficiu material. Aș vrea, tot în această ordine de idei, să accentuez rolul pe care l-au avut omologi ai noștri. Salut prezența în sală a domnului Leon Volovici, membru al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România sau al Comisiei Wiesel. Deci, salut experiența Comisiei Internaționale, înființată în timpul președinției lui Ion Iliescu. Aici vreau să fac o paranteză și să vă spun că ni s-a reproșat cu ironie de unii critici că am încercat să substituim, prin acest Raport, manualul unic de istorie al RPR, elaborat de un colectiv condus de, pe atunci, academicianul Mihail Roller. Nici vorbă de așa ceva. Nu am propus un manual unic de istorie a României, iar termenul „Raport final” care apare în titlu înseamnă că este raportul final al unei comisii, nimic mai mult, nimic mai puțin. Deci n-au decât să apară și alte comisii, alte structuri, salutăm acest lucru, dar acesta este raportul nostru final. La fel ca și Comisia Internațională de Studiere a Holocaustului, care și-a finalizat activitatea într-un Raport final.
Celălalt model de activitate a fost Raportul Comisiei de Anchetă privind Dictatura Partidului Socialist Unic din Germania și consecințele sale. Această comisie de anchetă s-a format la începutul anului 1990 în Republica Federală Germania sub președinția fostului dizident, pastorul luteran Rainer Eppelmann. Diferența este că, la noi, Comisia Prezidențială (eu o să-i spun din acest moment Comisie Prezidențială, ca să evităm orice formă de narcisism penibil pentru mine) nu a avut în spate consensul parlamentar. În Germania l-a avut, ceea ce a constituit un punct de plecare foarte diferit. Noi am adunat date, am scris Raportul și am făcut recomandări.
S-au purtat multe discuții pe aceste recomandări, e-mail-uri zburau dintr-o direcție în alta, nici nu vă puteți imagina ce se petrecea în perioada respectivă. Noi nu aveam de partea noastră nici executivul, decât prin prezența unuia din consilierii primului ministru ca membru al Comisiei Prezidențiale, colegul și prietenul nostru Marius Oprea. Trebuie, de asemenea, să nu uităm: Congresul Partidului Social Democrat, în luna decembrie, deci cu două săptămâni înainte de prezentarea de către Traian Băsescu a Raportului în cadrul Parlamentului României, a declarat în unanimitate Raportul (care încă nu fusese publicat) un fals grosolan. Deci, cel mai important partid de opoziție din România, fără să se uite măcar pe textul raportului, fără să vadă nimic din el, aprioric l-a declarat o măsluire, o falsificare grosolană, o călcare în picioare a adevărului istoric, o politizare a istoriei și mai știu eu câte altele… Este aici un coleg, prieten din Basarabia, Anatol Petrencu. Nu știu dacă știe, dar, nici nu a apucat Raportul nostru să fie publicat, că a și apărut o declarație a Comitetul Central al Partidului Comuniștilor din Moldova. Nici ei (grupul din jurul lui Voronin) nu-l citiseră, dar și ei au venit cu cuvinte similare, cu exact aceiași termeni. Deci, știam pe cine o să lovim, nu era nici un mister din punctul acesta de vedere.
Vreau să vorbesc puțin despre contextul Raportului și o să mai intervin pe parcurs. Cred că trebuie să rezervăm cât mai mult timp pentru întrebări și răspunsuri. Cred că este cel mai interesant lucru. Am făcut acest lucru și în afara țării, l-am făcut în câteva locuri din România, eu personal sau colegii mei. Au avut loc dezbateri la Iași, la Cluj. Au avut loc dezbateri și la Ambasada României din Paris. Deci cred că noi am reușit – rămâne să ne contraziceți dumneavoastră, sau să ne susțineți – să provocăm ceea ce pentru o democrație autentică este esențial, anume o conversație publică, o conversație națională. În România are loc, în momentul de față, chiar și cu injurii, o conversație, o dezbatere: unii laudă, unii contestă, dar s-a provocat o dezbatere. Și astăzi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Ion Iliescu ar fi avut ceea ce se numește în engleză the guts, dacă ar fi avut tăria să se ducă în fața camerelor reunite ale Parlamentului României, și să prezinte concluziile Comisiei de Analiză a Holocaustului. Nu există, după știința mea, un asemenea text al lui Ion Iliescu, iar știința mea, în aceste privințe, este destul de bine informată. Mai mult decât atât: Ion Iliescu, imediat după acest raport, într-un interviu acordat directorului Jurnalului Național, Marius Tucă, la televiziunea Antena 1, a declarat că Raportul Wiesel nu este un document oficial al statului român. Nici Raportul nostru nu este un document oficial al statului român. Document oficial al statului român, însă, este discursul președintelui Traian Băsescu în fața camerelor reunite ale Parlamentului României, un discurs care recunoaște caracterul științific al raportului ca bază a deciziei sale de a condamna regimul comunist ca ilegitim și criminal. Deci acest lucru extrem de important.
Am fost recent la o dezbatere în cadrul revistei Dilema Veche și cineva mi-a pus întrebarea: „Este oare posibil ca, urmare a alegerilor din 2009 sau din 2014, un alt președinte al României decât cel care și-a asumat concluziile acestui raport să vină și să spună: «Da, a greșit Traian Băsescu, au greșit istoricii, sociologii, politologii, foștii dizidenți, grupul care a făcut acest Raport; să îl schimbăm: îl scoatem frumos de pe site».” (cum a făcut, de altfel, domnul Văcăroiu în decursul suspendării președintelui Băsescu; știu că nu ați urmărit ca noi, membrii Comisiei, această treabă, dar primul lucru pe care l-a făcut domnul Văcăroiu când a intrat în Palatul Cotroceni, a fost să dea un ordin de scoatere a raportului de pe site). Mie îmi vine foarte greu să cred că, în 2009, sau în 2014, sau în orice alt 2000, un președinte al României va avea tupeul și insolența istorică să vină să spună că regimul comunist a fost legitim și legal. Nu cred că se va petrece acest lucrul. Poate mă înșel eu. Stéphane Courtois a citat-o ieri foarte frumos pe Hannah Arendt, care spunea la un moment dat – ea îl cita pe Churchill – că: „Toate lucrurile despre care s-a spus în copilărie că nu se vor petrece în timpul vieții mele, s-au petrecut și toate cele despre care s-a spus că se vor petrece, nu s-au petrecut.”. Deci totul este posibil. Pentru noi, însă, o generație, vreau să cred, nu foarte vârstnică, dar, oricum, care am trăit comunismul, ce s-a petrecut în 1989 era un lucru pe care nu ni l-am închipuit posibil (ținea de aproape o sută de ani).
Trebuie să ne păstrăm memoria. Tocmai de aceea este bine că există Sighetul, și tocmai de aceea este bine că există acest Raport final și dezbaterea în jurul lui. Evident că, odată ce devine fapt cultural, odată ce devine fapt de dezbatere publică, dialogul nu mai poate fi băgat înapoi în sticlă; spiridușul a ieșit, ca să spun astfel, din sticlă.
Aș mai spune două lucruri înainte de a trece la analiza Raportului. În primul rând, aș dori să vă vorbesc despre rolul societății civile. Sighetul este expresia societății civile. Lumea îmi spune: în România nu există societate civilă. Atunci de ce Dumnezeu suntem noi aici, dacă nu ca parte a societății civile? Asta este, că nimeni nu v-a obligat să veniți, nimeni nu ne obligă să fim aici. Suntem informali, nu avem o structură formală, ci una în mod cert nonguvernamentală. Deci aici nu încape nicio îndoială. Presiunea societății civile a fost poate cel mai important element care a dus la decizia președintelui Băsescu de a organiza Comisia Prezidențială. Și aici vreau să amintesc rolul unui om, un superb profesionist în domeniu său, un mare regizor, operator, profesor la I.A.T.C., Sorin Ilieșiu. Dacă nu apărea la un moment dat perseverența lui Sorin Ilieșiu, care a făcut să se mute munții din loc cu Apelul său, bazat pe documentele create în cadrul Memorialului Sighet, în cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului condus de domnul Romulus Rusan, nu cred că se ajungea aici. Deci, dumneavoastră care sunteți implicați în acțiunea societății civile din România, sunteți implicați, totodată, într-un moment esențial, care este lupta memoriei împotriva amneziei. Și spunea o mare antropologă americană, Margaret Mead, odată: „Să nu credeți că doi sau trei sau patru oameni nu pot schimba cursul istoriei”. As a matter of facts, faptele arată, în realitate, că doar așa s-a schimbat cursul istoriei, întotdeauna. Și este perfect adevărat: ajung doi, trei oameni care cred profund într-o idee. După care se nasc mișcări sociale, cum ar fi Piața Universității și multe altele. Poate par puțini, dar trebuie să existe doi-trei oameni puțin „țicniți”, pentru că, fără această doză de „țicneală”, nu cred că se poate merge mai departe. Acesta a fost punctul întâi.
Al doilea: am avut discuții în interiorul Comisiei – și aici vă dezvălui un lucru nou – privind unele accente. Evident, nu o să stau în stare defensivă și să mă apăr de critici decât dacă sunt de bună credință. Și au fost unii de bună credință, și putem discuta. Între cei de bună credință, toți cei care ne-au criticat, au spus că am adoptat modelul obsolent al totalitarismului, un model care a fost discutat și ieri aici. Suntem și noi conștienți, cum sunt convins că este conștient și Stéphane Courtois, de criticile care s-au adus modelului totalitar. Nu sunt un secret, s-au discutat, le cunoaștem. Pentru România, iar raportul s-a referit la România, nu la Ungaria, nu la Polonia, nu la fosta Iugoslavie, modelul totalitar, cu mici corective bineînțeles, a avut caracter euristic, lucru care ne-a ajutat și cred că este un model care rămâne valabil. În ce ne privește pe noi, membrii Comisiei, nu am fost dispuși să renunțăm la acest model. Este un model care reașează, ca și prelegerea inaugurală pe care ați avut-o ieri, ideologia în centrul analizei. Cineva întreba la un moment dat de ce cade un asemenea accent, aproape excesiv (dacă citiți introducerea), pe ideologie. Răspunsul este: pentru că cei care au stat în acest penitenciar, deținuții de la Canal, deținuții de la Râmnicu Sărat, deținuții de la Gherla ș.a.m.d., nu s-au aflat acolo pentru crime de drept comun. Ei s-au aflat pentru crime de gândire, pentru ceea ce gândeau sau, și mai grav în sistemul totalitar, pentru ceea ce sistemul credea că ei ar fi putut gândi…. Deci sistemul a introdus, ca să reiau imaginile discutate ieri de domnul Courtois, imaginea de inamic obiectiv. Sistemul a stabilit – un alt element pe care Raportul îl demonstrează – că nu contează ceea ce un individ face, ci contează ceea ce un individ ar putea să facă, în virtutea condiționării sale de clasă, de la vârsta de doi ani până la vârsta de 92 sau 102, să zicem. Deci nu mai contează nici vârsta, nu mai contează nici părerile respectivului, dacă este sau nu implicat într-o activitate presupus subversivă; este suficient că aparține unui anumit grup definit drept dușmănos și cu asta se rezolvă. Deci oamenii aceștia nu au fost în închisori pur și simplu pentru că li s-au găsit niște crime. Există în Codul Penal faimosul articol 193/1, care fost introdus după ce câteva zeci de mii de oameni fuseseră arestați și petrecuseră deja un timp în detenție fără nicio bază juridică. Și atunci comuniștii și-au spus: „Hai să adoptăm un articol în Codul Penal.”. Asta este tendința totalitarismului: întâi se comite crima și după aceea este justificată. Asta explică de ce aveau loc și procesele respective.
Iar, ultimul punct pe care vreau să-l ridic se leagă de problema ideologiei. Deci ideologia ce face? Ideologia urmărește dezumanizarea, pe bază ideologică, a unor întregi grupuri sociale sau, în cazul nazismului, a unor întregi grupuri etno-rasiale (reale sau nu, acest lucru nu mai contează). Prin dezumanizare creează zona de oportunitate pentru eliminare, pentru exterminare. Ambele sisteme totalitare sunt sisteme exterministe. În România noi ne-am confruntat – și trebuie spus acest lucru – cu problema, hai s-o numim, a numerologiei victimelor, adică problema calculului, recensământului victimelor. Această problemă este extrem de complicată în toate sistemele post-totalitare și nu numai. Nici astăzi nu se cunoaște numărul exact al victimelor războiului civil din Spania, de pildă. Plaja este foarte mare.
A existat aici, și cu asta închei, o problemă foarte serioasă, care rămâne în continuare deschisă: aplicabilitatea termenului de genocid la ceea ce s-a petrecut în sistemul comunist din România. A fost valabil sau n-a fost valabil termenul de genocid? Noi avem o notă în Raport în care precizăm că suntem conștienți de limitările juridice (am avut doi sau trei consilieri juridici, dar am citit și noi foarte mult în acest domeniu) și că suntem convinși că este extrem de important ca vocea victimelor să fie inclusă în acest Raport și mi-am asumat răspunderea când am introdus capitolul realizat de A.F.D.P.R., care se cheamă tocmai Genocidul comunist din România. Am considerat că este inutil, pedant și ineficient să înlocuim termenul de genocid numai din considerente de – hai să spunem – corectitudine semantică (în loc de corectitudine politică introduc corectitudine semantică), adică să folosim termeni prețioși, fără capacitatea de recognoscibilitate la nivel larg, termeni precum politicid, democid ș.a.m.d. Pentru că toți știm la ce ne referim și atunci nu are rost să ocolim problema și să inventăm alți termeni, numai pentru că știm că există această problemă. Avem modele din alte țări: Aleksandr Iakovlev a folosit și el termenul de genocid pentru ceea ce s-a petrecut în Rusia. Dacă unii nu vor, este problema lor! În orice caz eu nu am avut o problemă cu acest lucru.
Dennis Deletant: Mulțumesc mult domnului profesor Tismăneanu. Acum dau cuvântul domnului academician Alexandru Zub.
Alexandru Zub: Aș începe mai întâi prin a-mi mărturisi și eu bucuria că mă aflu aici, în fața dumneavoastră. Le-o datorez celor care, de un bun număr de ani, organizează asemenea reuniuni la Sighet într-un cenotaf al memoriei colective și care, iată, provoacă suficiente dezbateri interesante pentru a ne convinge că asemenea gesturi merită să fie nu numai recunoscute dar și aplaudate, recomandate ca fiind un gen de expresie civică dintre cele mai importante și mai productive. Ar trebui, în al doilea rând, să vă spun că rolul meu în cadrul Comisiei de analiză a regimului comunist, care a reușit să producă la nivelul președinției, la nivelul funcției superioare a statului, un document pe baza căruia să se poată rosti o sentință de condamnare a regimului, a fost foarte modest. Aș spune simbolic, aproape pur simbolic. Am fost invitat să fiu parte din această comisie și am considerat că nu pot decât să mă bucur că mă voi implica pe cât posibil, din mai multe motive. Mai întâi, ca istoric cred că aveam această obligație, mai ales că în cadrul breslei istoriografice aveam și eu o anumită răspundere. În al doilea rând, pentru că traversasem eu însumi o experiență carcerală destul de dură și de lungă (șase ani în perioada de sfârșit a perioadei dejiste) și aceasta m-a obligat moralmente. E vorba de o obligație față de foștii mei camarazi de temniță și de lagăre de muncă, obligație față de lumea care era, care trebuia să se simtă solidară cu acest tip de rezistență produsă sub dictatura comunistă. În fine, cred că pot invoca, fără să fac un abuz, și elementul moral, dimensiunea deontologică a Raportului, a acelui demers pe care profesorul Tismăneanu l-a explicat aici destul de precis. A avut multe determinații în spate și multe căutări înainte de a ajunge la ceea ce cunoaștem astăzi și se poate pune într-un discurs relativ coerent. Așadar, mai multe motive, dar în același timp și destule motive pentru a rămâne discret, fiindcă mi s-a părut că cei care trebuie să spună ceva pe această temă nu sunt numai oamenii care au fost agresați de sistem și au fost atinși, să zic așa, de asprimile lui, de rigorile lui, ci mai ales oamenii de specialitate, experții care trebuie să cerceteze faptele foarte riguros, să le dea o formă cât mai bună, cât mai exactă, mai aproape de adevăr. Evident, știu bine, ca istoric, că nu putem atinge adevărul niciodată, în nicio împrejurare, e numai apanajul Trinității să-l ia în stăpânire, să-l cunoască. Deci nu putem ști adevărul în toate detaliile lui și în toate determinațiile, dar putem produce un discurs coerent și verosimil asupra experiențelor noastre. Evident, experiențe care tind să se piardă, deși există o întreagă bibliotecă, o literatură memorialistică imensă și care deja ne dă posibilitatea de a reconstitui, pas cu pas, ceea ce s-a întâmplat. Dar, treaba de construcție propriu-zisă a unui asemenea Raport trebuia să rămână în seama specialiștilor. Știm acum că specialiștii nu s-au implicat cu mare entuziasm, nici la nivel instituțional, nici când e vorba, să spunem, de persoane. Erau necesari oameni care aveau o bună condiție profesională, dar unii dintre aceștia au considerat că nu era cazul să se implice într-o asemenea analiză a sistemului comunist din România.
În afară de o reuniune la care am participat împreună cu ceilalți membri ai Comisiei și cu experții, au fost doar câteva consultări telefonice cu domnul Cristian Vasile și cu alte câteva persoane din cadrul Comisiei. Ca să închei această mică alocuțiune a mea, vreau să vă spun doar atât – că nu am niciun merit în această construcție, decât că am convenit să subscriu la concluziile la care experții și ceilalți membri specializați din cadrul Comisiei le vor produce; acesta fiind, de fapt, consensul la care s-a ajuns din start, și anume acela de a asuma răspunderile textului.
Ce pot să spun apoi e că, în ce mă privește, m-am ales cu destule ponoase după lansarea publică a Raportului și după discursul prezidențial de la 18 decembrie 2006, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Semnalez doar, prin aceasta, că nu a fost un lucru deloc ușor. Profesorul Tismăneanu a trecut cu mare delicatețe peste această latură a problemei, dar ea a existat și cred că nu și-a epuizat resursele tensionale nici până în momentul de față. Un lucru care trebuie reamintit este că discursul prezidențial s-a produs doar cu două săptămâni înainte ca România să intre oficial în Uniunea Europeană, și acest nou statut juridic internațional al țării impunea o anumită reglementare, un anume fel de a ne detașa, din punct de vedere economic, juridic, de un sistem de care țara suferise și continua să sufere. Gestul simbolic de detașare s-a produs la 18 decembrie 2006 și sunt bucuros că am putut participa, oricât de modest, la realizarea lui. Vă mulțumesc.
Dennis Deletant: Și noi vă mulțumim, domnule academician. Unul din membrii Comisiei la care s-a referit domnul profesor Tismăneanu este domnul Sorin Ilieșiu, pe care îl invit să ia cuvântul.
Sorin Ilieșiu: Istoria acestui Raport a început la modul mai concret acum trei ani, exact aici, la Memorialul din Sighet, când la Școala de Vară s-a cerut condamnarea de către stat a comunismului. Tocmai în acel timp, domnul președinte Traian Băsescu răspundea unei întrebări în cadrul unui interviu. Dânsul a fost întrebat dacă finalmente va condamna comunismul, așa cum îi cere societate civilă. În aprilie 2005 am făcut o propunere societății civile, care a apărut în presă cu numele Proclamația pentru România, iar, după o lună de zile, această Proclamație pentru România a fost transformată în Apelul pentru România, semnat de cele mai prestigioase organizații nonguvernamentale din România. Punctul întâi al acestui apel, care, în formă finală a fost redactat împreună cu doamna Ana Blandiana, cu domnul Romulus Rusan, cu Radu Filipescu, cu Marius Oprea și cu alți colegi, a fost exact condamnarea regimului comunist din România ca ilegitim și criminal, ceea ce urma să se întâmple după doi ani. La acea provocare, domnul președinte al României a răspuns: „Aș putea să declar regimul comunist ca ilegitim și criminal doar în baza unui raport științific, elaborat de o comisie formată din personalități recunoscute pe plan național și internațional, incontestabile din punct de vedere al onestității și al competenței”. Și, în momentul acela, mi-am dat seama că există o șansă reală și că, dacă un asemenea raport ar exista, președintele avea disponibilitatea să facă ceea ce îi cere societatea civilă, nu doar din 2005, ci din 1990. Și m-am gândit atunci că, de fapt, raportul de condamnare a comunismului, a cărui necesitate era invocată de președintele României, acel raport de fapt exista, elaborat timp de 12 ani (în acel moment eram în 2005) de către echipa de istorici care a lucrat în cadrul Memorialului Sighet, în cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundației Academia Civică. Și mi-am dat seama că de fapt raportul există, scris pe pereți de istorici, care au lucrat fiind girați de specialiști în istoria comunismului, cum ar fi domnul Stéphane Courtois, domnul Dennis Deletant, domnul Vladimir Bukovski, domnul Alexandru Zub, domnul Șerban Papacostea, domnul Helmut Müller-Enbergs. Deci nu se putea spune că materialul care s-a adunat timp de 12 ani în cadrul Fundației Academia Civică, a Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului și, la modul muzeistic, în cadrul Memorialului în care ne aflăm nu este un material suficient de competent, girat de oameni competenți și de bună credință. Deci, în momentul acela, m-am gândit că trebuie să sintetizez acel material, să-l rezum, pentru că materialul era foarte amplu, să transform fiecare titlu de celulă din Memorialul în care ne aflăm în cap de acuzare împotriva comunismului ca regim politic ilegitim și criminal. Și am făcut acest lucru pe 12 pagini. Am găsit inițial 18 capete de acuzare, iar ulterior, datorită sugestiilor date de câțiva prieteni, inclusiv de Vladimir Tismăneanu, am majorat cu încă trei numărul capetelor de acuzare și, în felul acesta, exista o bază de discuție. Am avut un semnal din partea lui Claudiu Săftoiu, consilierul prezidențial de pe vremea aceea, că președintele României citise raportul, că l-a apreciat și că este dispus, în principiu, să condamne comunismul. Totuși, la scrisoarea mea, în care insistam asupra acestui lucru, am văzut că nu mi-a răspuns și m-am gândit atunci că dânsul are nevoie de sprijin popular în această direcție. Și atunci m-am gândit să fac un nou apel, care a fost semnat de vreo 700-800 de personalități. Primul semnatar a fost domnul Vladimir Tismăneanu, apoi alte și alte personalități foarte importante, în semn de solidaritate, poate cu mine, dar și cu Vladimir Tismăneanu, cu Ana Blandiana, cu Romulus Rusan ș.a.m.d. Deci, pe lângă sutele de personalități care reprezentau ce avea mai bun societatea românească în acel moment, în frunte cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, s-au adunat și 42 de organizații nonguvernamentale, dintre care și două sindicate, cu peste un milion de membri, precum Sindicatul Cartel Alfa, condus de domnul Bogdan Iuliu Hossu. Deci președintele României nu mai avea încotro, să spun așa. Exista o presiune atât din partea societății civile, cât și din parte sindicatelor, din partea intelectualități române, iar decizia de a răspunde favorabil acestui apel era obligatorie.
Din fericire, decizia pe care a luat-o președintele României a fost să înființeze o comisie prezidențială oficială, care să fie condusă de un om de competență și onestitate precum Vladimir Tismăneanu. Exact în ziua în care l-a numit, am aflat acest lucru și am scris o nouă scrisoare deschisă, în care am arătat că, în România, va avea loc pentru prima dată în istoria postcomunistă o condamnare exemplară a comunismului, tocmai datorită faptului că, prin ceea ce a scris până în acel moment, Vladimir Tismăneanu a demonstrat că este și competent, și de bună credință. Și iată că, în prezent, avem un Raport de condamnare a crimelor comunismului, pe care nu-l au alte foste state comuniste. Din păcate, vă spun cu mare regret, am sentimentul că societatea românească n-a știut cum să se folosească de acest lucru unic și minunat pe care-l avem. Pentru că Raportul nu înseamnă doar istorie, ci înseamnă un tratament, o medicație dată de cei care au dat diagnosticul, pentru ca societatea românească să se facă bine, să se însănătoșească. Există zeci de recomandări, zeci de legi propuse, cu rol reparatoriu de însănătoșire a vieții societății românești, dar care zac de un an și jumătate între paginile Raportului și, spre rușinea Parlamentului României, nu s-a pus în discuție nici măcar inițierea unei legi dintre cele propuse până în prezent, parlamentarii români nu au catadicsit să considere condamnarea comunismului ca un gest obligatoriu pentru societatea românească și nici să recunoască Raportul, elaborat de o comisie formată din 18 membri și 20 de experți. Vreau să spun că, așa cum a spus și Rodica Culcer la acea vreme, parafrazând un titlu al lui Gheorghe Brătianu, Raportul și condamnarea comunismului au fost o enigmă și un miracol. Din păcate, în afară de editarea Raportului la Editura Humanitas, și de alte câteva lucruri minore, lucrul care se putea face cel mai simplu, respectiv să existe un manual despre represiunea comunistă, nu s-a făcut. Totul este ratat dacă nu am făcut măcar lucrul acesta pentru viitor și am un sentiment de tristețe că lucrurile s-au oprit atât de neînțeles. Vreau să vă rog pe dumneavoastră să faceți tot posibilul ca, la toamnă, copiii să poată să învețe adevărul despre istoria pe care am trăit-o noi, părinții și bunicii lor. Mulțumesc.
Dennis Deletant: O să avem posibilitatea de a discuta mai pe larg despre consecințele Raportului, dar acum aș vrea să-l invit pe domnul Cristian Vasile să vorbească. Domnul Vasile a fost și expert în comisiei, dar a îndeplinit și rolul migălos de secretar al Comisiei. Și, pentru că am fost și eu în câteva rânduri secretar al unor comisii, știu ce înseamnă acest lucru.
Cristian Vasile: Dacă ar fi să-mi intitulez în vreun fel intervenția de la această Școală de Vară, i-aș spune „Recomandările Raportului Final privitoare la domeniul educației, și reacțiile din zona academică”, pentru că ne aflăm în fața unui public format din elevi și profesori și probabil este interesant de văzut în ce măsură recomandările privitoare la acest aspect s-au realizat sau cum au fost receptate de societatea românească și de clasa politică.
O primă propunere a Raportului viza, și am să vă citez exact, „Organizarea unui ciclu de conferințe în marile centre universitare, în care să fie prezentat conținutul Raportului și al Comisiei, însoțit de explicații, comentarii și documente ilustrative”. A fost ușor de îndeplinit, pentru că ținea de noi, de voința noastră, a celor care practic am participat la elaborarea documentului. Așadar, începând din momentul decembrie 2006, membrii și experții comisiei au prezentat acest Raport la București, la Iași și la Cluj. Au fost dezbateri și în străinătate: la Paris, la Vatican, la Bruxelles. Ba chiar un expert de-al nostru, domnul Csaba Zoltan, a participat la o dezbatere, foarte ostilă nouă, la Constanța.
O a doua recomandare pleda pentru: „Recunoașterea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a ilegalității discriminărilor pe bază de origine socială, religioasă sau etnică în politica de cadre și în învățământ”. De fapt, ce avea în vedere această recomandare? Mai ales în primele două decenii de comunism, poate știți, s-a aplicat o diabolică selecție pe criterii politice și sociale, care i-a vizat pe elevii și studenții „cu probleme”, cum se spunea în epocă, „cu probleme” din perspectiva comunistă. Poate știți sau nu, noi am consemnat în Raport că, mai ales din 1948, autoritățile comuniste, cele din minister, cele din administrația locală, au început să monitorizeze atent originea socială a copiilor cu scopul de a limita pătrunderea în școlile medii mai ales a celor care erau considerați de „origine nesănătoasă”, cum se zicea în epocă, adică a copiilor indezirabili. Așadar „păcatele” părinților treceau și asupra copiilor. Și, începând din toamna lui 1949, Ministerul Învățământului a restricționat pătrunderea în școlile medii și a interzis accesul în învățământul superior a fiilor elementelor așa-zis exploatatoare. Să vă dau un exemplu: în anul școlar 1951-1952 a fost interzisă pătrunderea în școli a fiilor de indezirabili ai regimului comunist în clasa a opta, în școlile de zece ani, în școlile pedagogice și în unele categorii de școli tehnice, care pregăteau cadre pentru sectoarele economiei naționale. Care era motivația oficială? Sigur, exista pericolul ca acești adolescenți, acești tineri să ajungă după absolvirea învățământului superior în producție, în posturi importante, de decizie, de unde să saboteze construirea socialismului și, mai apoi, a comunismului. Prin urmare, pentru blocarea accesului la învățătură practic a acestor indezirabili, a acestor copii inocenți, s-a făcut în 1952 o împărțire pe categorii. Și categoria cea mai damnată a fost categoria a treia, a fiilor de chiaburi, de comercianți, de industriași, a fiilor de criminali de război, evident condamnați de o justiție profund nedreaptă, a trădătorilor, spionilor, sabotorilor și fugiților peste hotare. Deci copiii acestora nu puteau fi primiți în școlile de șapte ani, în școlile medii și, mai ales, în învățământul superior.
Prin propunerea noastră din Raport am dorit o reparație morală, și nu numai morală, ci chiar una materială pentru acei copii, acum adulți (sau, din nefericire, decedați, dar există urmașii lor) pentru că acești elevi, după 1948-1949 și, mai ales, după 1952, au fost privați, pentru un an, doi (sau pentru decenii unii) de acces egal la învățătură. Și nu numai atât. Au fost privați de un acces mai lesnicios la piața muncii, așa cum era ea în comunism, ceea ce înseamnă că au fost privați de un salariu mai bun.
Mai mulți dintre cei care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, nu numai în acest domeniu al privării de învățământ egal, prin arestări sau discriminări de altă natură, au dat în judecată statul român, și există, din câte știu eu, cel puțin o sentință favorabilă. Deci propunerea noastră din Raport, asumată legislativ, ar fi fost de mare ajutor pentru ca instanțele să dea mai repede hotărâri și pentru cei care-și revendică dreptatea după mai mult de 50 de ani. Sigur, aici ar fi de discutat despre profilul moral al judecătorilor români. Discutam cu un prieten al meu, care îmi spunea că în Cehia s-a recurs, după ’90, la un fel de purificare a corpului judecătoresc. Această purificare n-a avut loc în România. Noi i-am moștenit pe vechii judecători, pe vechii procurori, iar unii dintre tinerii care au pătruns în acest sistem judiciar au preluat parcă metehne mai vechi și s-a ajuns la sentințe absolut aiuritoare.
Mai vorbeam noi în Raport, la capitolul „Recomandări”, „Despre necesitatea adaptării rezultatelor cercetării și a Raportului pentru obiective cu caracter didactic”, despre necesitatea „unui manual despre regimul comunist, în care subiectul represiunii să ocupe un rol important, care să fie predat în învățământul mediu”, despre „revizuirea manualelor școlare și introducerea în programele de învățământ a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste”. Vreau să vă spun că eu nu sunt atât de pesimist. Cineva a spus aici că nu s-a făcut aproape nimic. S-a făcut totuși ceva, chiar în acest domeniu de care vă vorbeam. Un colectiv format din cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și din doi membri ai Comisiei Prezidențiale consultative, comisie ce prelungește activitatea vechii Comisii, domnul Dorin Dobrincu și domnul Liviu Pleșa, a lucrat pe un astfel de manual care va fi opțional, dar va exista din septembrie-octombrie, iar dumneavoastră, profesorii, îl puteți recomanda și chiar folosi ca instrument didactic.
Am să vă spun, în continuare, câteva cuvinte despre problematica subiectelor de la proba orală a examenului de Limba și literatura română din cadrul examenului de Bacalaureat, pentru că a fost în atenția presei și s-a dezbătut foarte intens. Cum știți, au fost bilete de examen, care cuprindeau subiecte, de fapt extrase din Raportul Final, primite cu dispreț și condescendență. Au mai fost subiecte din Pactul național pentru educație ș.a.m.d.. Sigur, au fost ironii, au fost maliții. Am asistat, de pildă, miercuri 25 iunie acest an la o așa-zisă dezbatere organizată la Academia Română despre predarea Istoriei și a Limbii și literaturii române în școlile românești. Această dezbatere s-a aflat oarecum în prelungirea reacțiilor, mai ales negative, generate cu precădere de schimbarea metodologiei de examinare. Cred că, în afară de comunicarea domnului academician Alexandru Zub și a doamnei profesor Gabriela Pană Dindelegan, a fost o revărsare de strigăte pătimașe, de stridențe care nu-și aveau rostul. Nu-și aveau rostul, pentru că ele dovedeau ignoranța, dovedeau faptul că mulți dintre cei care vorbesc despre acest subiect nici măcar nu s-au obosit să citească conținutul acelui bilet cu extrase din Raportul Final. Cu tristețe spun, mie mi-a amintit această dezbatere retorica anilor ’80, practicată de unii intelectuali asociați puterii ceaușiste. Numai că, acum cuvintele cheie nu erau „independență”, „suveranitate”, „neamestecul în treburile interne” – sintagmele lui Ceaușescu –, ci „tradiție”, „identitate”. Dar termenii aceștia erau goliți de sensul lor real, iar îndemnul care a revenit cel mai des a fost acela de a-i combate pe „neo-anticomuniștii” din România. A vorbit și un om politic, ceea ce mi s-a părut un lucru foarte ciudat, un fost prim-ministru care nu prea are dreptul moral de a se pronunța. Nu era potrivit în program. Din păcate, un fost președinte al Academiei l-a invitat la tribună și a ținut un discurs politic, ceea ce mi s-a părut complet deplasat, de natură să producă o politizare a Academiei. Și mai grav, s-a ajuns să se ceară, în această dezbatere, revenirea la manualul unic, iar domnul fost președinte al Academiei Române nu numai că nu a combătut această idee a manualului unic, ci, tacit, a fost de acord cu ea. Manualul unic a existat după 1948 în România. Înainte existau manuale opționale (nu le spun alternative, pentru că e un termen cu probleme). Dar, cum vă spuneam, domnul academician Eugen Simion s-a referit cu oarecare condescendență și poate cu dispreț (nu numai la această dezbatere, dar și într-o revistă literară de prestigiu) la „Raportul lui Tismăneanu”. Nici măcar numele corect al acestui document nu era rostit. Ceea ce mi se pare un gest neelegant, care nu face cinste unui academician. Deci, spre nemulțumirea domniei sale, „Raportul lui Tismăneanu” a devenit subiect de Bacalaureat la proba orală de la Limba și literatura română. Domnul academician Zub, din câte rețin, ieșise din sală și probabil nu a mai putut adăuga nuanțe sau nu s-a mai putut delimita de aceste cuvinte nedrepte. Pentru că era nevoie de lămuriri, era nevoie de o clarificare, ca ignoranța să nu-și facă locul chiar în cel mai înalt for științific și cultural românesc.
Vă vorbesc aici și din experiența mea de profesor de istorie în învățământul gimnazial. Am predat, am ascultat, am corectat lucrări, am văzut corupția și incorectitudinea din sistemul de învățământ chiar la nivel de inspectori școlari, care ne spuneau nouă, profesorilor corectori care ar fi trebuit să fim suverani, cum să acordăm și să rotunjim note ș.a.m.d. Totodată, materia Istorie era învățată pe de rost, papagalicește, fără judecată. Lucrurile însușite azi de elev erau uitate mâine, nu se făceau corelații. Copiii se exprimau greu (și se exprimă greu și azi, s-a văzut din sondaje, chiar televiziunile au promovat și au insistat asupra acestui subiect). Pe lângă acest aspect, mai este și cel al rețelei de profesori privilegiați, care, pornind de la subiectele de examen ce presupuneau mai mult toceală, tipăreau cărți, broșuri cu răspunsuri de-a gata – răspunsuri așa-zis corecte – și câștigau bani buni cu o astfel de îndeletnicire.
Or, în anul acesta s-a schimbat filosofia: s-au făcut modificări, s-a pus accent pe comunicare. Elevul trebuia să comenteze niște texte, inclusiv acest text din Raport. Ei bine, ce s-a întâmplat în acest an? Pornind probabil de la această experiență nefericită pe care și eu am trăit-o, a tocelii, dar și a parazitării pieței de carte școlară și parașcolară cu astfel de cărticele cu răspunsuri, o echipă de specialiști din Ministerul Educației a trecut la schimbarea sistemului, a programei, subiectelor, în ultimă instanță. Noi nu am avut absolut nicio legătură, n-am făcut niciun lobby. N-am făcut absolut niciun demers pentru a capta bunăvoința Ministerului. Dimpotrivă, relațiile erau oarecum tensionate. Așa s-a ajuns la introducerea biletului numărul 67, din câte rețin, care presupunea comentarea unui extras din Raportul Final, și, atenție, mai precis, din subcapitolul dedicat istoriei literaturii sub regimul comunist, subcapitol scris de istoricul, de profesorul Eugen Negrici și girat de profesorul universitar Nicolae Manolescu, membru al Comisiei. Deci sunt doi dintre cei mai titrați specialiști în acest domeniu, colegi de breaslă cu domnul academician Eugen Simion!
Aș vrea să închei această intervenție spunând că, dincolo de această nouă revărsare de ură, de patimă, e bine totuși că Raportul Final a rămas în actualitate chiar și prin această isterie din câteva ziare și de la unele televiziuni. Și e bine că elevii au avut posibilitatea să comenteze Raportul Final.
Dennis Deletant: Să mulțumim domnului Cristian Vasile. Acum vreau să-l invit pe domnul Romulus Rusan să ia cuvântul.
Romulus Rusan: Cred că tocmai ostilitatea cu care Raportul a fost primit de către Parlamentul României, apoi de o parte din presă și de unele televiziuni, arată necesitatea acestuia. A fost ca o probă, ca o hârtie de turnesol, în sensul că erau foarte multe lucruri care se dorea să fie ascunse, să fie ținute în cel mai mare secret, așa cum fuseseră timp de 45 de ani și în anii de după 1989. O să vă rog să împărțim în sală aceste planșe, în care sunt enumerate foarte pe scurt principalele crime atribuite regimului comunist și principalele recomandări făcute de Raport, pentru ca trecutul să poată fi în sfârșit cunoscut, în special de către tineri (trimite planșele).
Am afișat de asemenea acolo, pe peretele din fundul sălii, un citat din Aleksandr Soljenițîn, extras din „Arhipelagul Gulag”. El se întreabă de ce nici măcar unul din marii vinovați ai crimelor staliniste și comuniste din U.R.S.S. nu și-a făcut mea culpa și spune textual: „Tinerii capătă astfel convingerea că ticăloșia nu e pedepsită niciodată pe pământ, în schimb aduce întotdeauna bunăstare”. Situația de la noi din țară se potrivește cu acest citat din Soljenițîn, cuvânt cu cuvânt. Sunt oameni care, aflându-se în poziții cheie, conducând economia, precară sau neprecară, se simt foarte bine că trecutul lor nu este dezvăluit. Dacă parcurgeți unele rubrici din ziare, veți vedea că marile rețele economice sunt conduse de foștii membri ai nomenclaturii și, mai ales, ai serviciilor secrete din timpul comunismului, care continuă activitatea lor, chiar pe plan internațional, folosind relațiile din timpul când ei erau unelte ale regimului comunist. Evident că acești oameni nu vor să se afle trecutul, și asta s-a văzut din reacția de care am vorbit, dar se vede și din insensibilitatea statului român față de suferințele a milioane de oameni, acesta neîncercând nici măcar prin niște gesturi simbolice să le dea o mică satisfacție celor care mai trăiesc, oameni care au înfundat pușcăriile, care au fost duși la munci forțate, trimiși în domiciliu obligatoriu… Totul băltește. Micile excepții sunt cazuri ce devin aproape grotești: din 600.000 de condamnări politice (vorbesc numai de condamnări, nu și de alte tipuri de deținere), cifră la care am căzut de acord în cadrul Raportului, abia două persoane și-au obținut niște drepturi exorbitante, niște despăgubiri de jumătate de milion de euro. Ce pot să zică ceilalți, puțini – mai trăiesc, poate, 20.000 de foști deținuți politici –, când văd că justiția este total insensibilă la suferințele lor? Încă din anii ministeriatului lui Valeriu Stoica, am cerut ca sentințele politice să fie desființate prin anularea de către Parlament, prin declararea ca nule ab initio a articolelor din Codul Penal care pedepseau pe criteriu politic anumite fapte, unele din ele chiar inventate. S-a amânat însă tot timpul. S-a făcut în 1999 o comisie în cadrul Ministerului Justiției, care eliberează doar un fel de diplomă de luptător anticomunist, adică o formă fără fond. S-a continuat așa un deceniu. Toți miniștrii de Justiție au promis că acea lege va fi, în sfârșit, trimisă la Parlament. Doamna Monica Macovei a afișat-o pe site-ul Ministerului Justiției, dar nu s-a mai trimis și Parlamentului. Au venit ceilalți miniștri de Justiție și fiecare, în momentele mai tensionate, spunea: „O să trimitem la Parlament legea, în câteva zile.”, dar, în final, nici unul nu s-a ținut de cuvânt. Și acești oameni au rămas cu cazier. Ei au fost grațiați în 1964, dar asta nu înseamnă că pedepsele au fost abolite, adică sentințele anulate. Era foarte simplu ca, pe baza anulării a 10-15 articole din Codul Penal din 1948, 1955, 1958 și 1968, să se fi desființat legal aceste culpe. Sunt oameni care au statui sau nume de străzi și continuă să aibă cazier. Aici e o teamă că oamenii, dacă se recunoaște că au fost pedepsiți pe nedrept, or să ceară despăgubiri materiale. Dar, uite, că cei care le cer, unul sau doi, le obțin. Atunci care e logica? Același lucru se întâmplă în cazul mult mai complicat de descâlcit al reținerilor administrative. Oamenii aceștia erau arestați pe baza unor liste, făcute la nivel local, semnate la Securitate, la București și, fără niciun proces, erau trimiși la muncă și, pe urmă, cu domiciliu obligatoriu. Aici n-ai cui să te adresezi, pentru că practic n-ai dovezi, pentru că n-au existat mandate de arestare. Am solicitat ca Înalta Curte de Casație și Justiție să facă o declarație în sensul că au fost arestări nedrepte, că au fost dețineri ilegale. Nu s-a făcut nimic. Dar cine s-o facă? Cine să recunoască că 200.000 de oameni au fost reținuți fără proces, fără mandat de arestare?
Același lucru este valabil și în privința stabilirii numărului de morți. N-o să-l putem niciodată stabili. În Raport am și specificat că va fi foarte greu, atâta vreme cât regimul a șters majoritatea urmelor de morți și asasinate, cu câteva excepții, când s-au făcut anchete speciale, cum a fost pentru închisoarea de la Sighet. Aici s-a făcut o reconstituire în 1957, dar, în rest, de unde să știi câtă vreme nu se făcea un proces verbal, un act de moarte? Mureau ca animalele și nu se înregistra nicăieri. În multe din închisori se transmitea, totuși, la Oficiul Stării Civile. În timpul elaborării Raportului, noi am cerut la Ministerul Administrației și Internelor să facă demersuri la prefecturi, ca să ne comunice listele de morți transmise de închisorile din județul respectiv. Am fost ajutați cu promptitudine, dar ceea ce a venit de la prefecturi (unde există duplicate ale certificatelor de moarte eliberate de Sfaturile Populare din acel timp) era, în foarte multe cazuri, inferior numeric datelor pe care noi, prin mijloace aleatorii pe care le-am avut la Memorialul Sighet, le-am strâns. De pildă, de la Râmnicu Sărat au venit mult mai puține nume de morți (acolo a fost unul din cele mai dure regimuri) decât aveam noi la Centrul nostru. Și la Jilava aveam mai mulți morți decât ni s-au dat din arhivele existente în acest moment. Cine poate să mai reconstituie ce s-a întâmplat, câtă vreme se practica o politică deliberată a ștergerii urmelor? Aici, la Sighet, unde s-a făcut o anchetă pentru pedepsirea directorului închisorii, în 1955, acesta a declarat că, încă de la început, i s-a spus să îngroape fiecare mort, în secret, noaptea, într-un mormânt deosebit de cel precedent, și, pe urmă, să se acopere groapa în așa fel încât să nu se mai știe cine e înmormântat. Același lucru s-a întâmplat în foarte multe locuri. Comisia, instituită chiar de Securitate, în 1967, la cererea lui Ceaușescu, care dorea să-l demaște pe Drăghici, a constatat că, numai la Canal, au fost omise 1304 nume de morți în documentele pe care le-a găsit la acea dată. Era o cifră relativă, probabil că erau mult mai mulți omiși. Dar azi nu se mai știe nici măcar atât. Este un cinism să nu încerci să descoperi atâta vreme cât mai există supraviețuitori. Justiția nu-și face datoria, așa cum s-a spus. Memorialul Sighet are chiar ca deviză: „Atunci când justiția nu devine o formă de memorie, numai memoria poate deveni o formă de justiție.” și eu cred că acest Raport, împreună cu tot ce s-a făcut în cercetare, și cu miile de cărți de mărturii, pe care foști deținuți politici le-au publicat, reprezintă o justiție a memoriei.
Am vrea ca tinerii să nu ajungă la concluzia pe care o avansa Soljenițîn, să nu-și închipuie că ticăloșii or să-și ascundă vinovăția și că le va merge la infinit mai bine decât oamenilor cinstiți. Tocmai de aceea e bine să se introducă acest curs de istoria represiunii comuniste.
Dennis Deletant: Mulțumesc, domnule Rusan. Domnul profesor Tismăneanu a cerut voie să facă o mică intervenție și după aceea o s-o invit pe doamna Smaranda Vultur, expert al Comisiei, să vorbească.
Vladimir Tismăneanu: Doar două lucruri vroiam să precizez. Unu, cum s-a spus deja, la reuniunea care a avut loc la Constanța, autorii Raportului n-au fost invitați, adică a fost un linșaj in absentia, ceea ce dovedește că nici măcar n-au avut curajul unei dezbateri, pentru că, în orice dezbatere, dinozaurii național-stalinismului vor pierde inevitabil. Sunt atât de demodați cum nu vă puteți închipui, sunt „pe dinafară”. Ei trăiesc din osânza lingușelii pentru Ceaușescu și din nimic altceva. La acea dezbatere, dominată de discursul combinat național-securist, foștii deținuți de la Pitești, prezenți în sală, au luat apărarea Raportului. În genere, cu excepția unor personaje îndoielnice care contestă pe Ticu Dumitrescu și Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, consensul foștilor deținuți a fost în favoarea Raportului și în favoarea discursului președintelui Băsescu.
Al doilea element e legat de faptul că, metodologic și conceptual vorbind, Raportul și ceea ce derivă din el intră în zona care se numește a justiției morale. Noi atât am putut face. Nu am avut nici pe departe mandatul pe care l-a avut Comisia Episcopului Desmond Tutu în Africa de Sud și nici ceea ce se cheamă în limba engleză to subpoena a power, dreptul de a chema în fața Comisiei pe cei pe care doream să-i convocăm. Noi am încercat să facem justiție morală într-o țară în care nimeni n-a spus că-i pare rău, așa cum s-a întâmplat în Africa de Sud, unde fostul premier a venit în fața Comisiei Tutu și a rostit: I am sorry. Asta este o țară în care nimeni nu a spus, după știința mea, I am sorry. Mă plimbam împreună cu doctorandul Bogdan Iacob și cu puștiul meu în parcul Herăstrău și pe cine vedem așezat pe o bancă, împreună cu soția? Sigur era el. Eu îl știu din filme și probabil și el de la televiziune pe mine, încât ne uitam lung unul la altul. Gheorghe Enoiu, poate pentru unii spune ceva acest nume. Marele torționar, liber în parcul Herăstrău, duminica, la ora 12 pe o bancă… Asta ține de justiția colectivă, dar asta nu mai depinde de noi. Justiția colectivă intră în munca Parlamentului, în mâna clasei politice ș.a.m.d.
Smaranda Vultur: Nu era prevăzut să intervin la această masă rotundă, dar, pentru că am lucrat ca expert la Raport și pentru că m-au stimulat intervențiile colegilor mei, am să adaug și eu câteva lucruri care nu s-au spus. Vreau să vă spun că, pentru mine și pentru foarte mulți dintre cei care au lucrat la Raport, a fost o experiență de viață și de cercetare semnificativă. Importanța producerii acestui Raport a constat și în faptul că, cu această ocazie, s-au „eliberat” de sub cenzură o mulțime de documente. Eu am avut posibilitatea să consult în condiții absolut normale documente care au adus multe clarificări asupra unor puncte destul de incerte privind subiectul de care m-am ocupat: Deportarea în Bărăgan și dislocările de populație din România anilor 1945-1964.
Aș vrea, la comunicarea mea de după masă, să vă arăt fotocopii după unele din aceste documente, care au clarificat natura relațiilor la nivelul puterii, a relațiilor dintre Partid, Stat și Securitate, lucruri care nu erau prea vizibile, fiind trimise în plan secund de discuția care se poartă în termeni foarte maniheiști despre trecutul comunist. Cred că a fost și interesul unora dintre cei care au atacat și atacă în continuare Raportul ca discuția să se petreacă în acești termeni de opoziție netă sau de acceptare totală, și nu pe găsirea soluțiilor ca recomandările din Raport să poată fi puse în aplicare. Cred că – domnul Tismăneanu a spus aici un lucru foarte important – au ajuns în dezbatere publică multe chestiuni care nu ar fi ajuns altfel. Problema este că această dezbatere ar trebui să se facă pe bază de informație, iar nu pe baza unui apriorism ideologic foarte partizan. Foarte puțini din cei care au atacat Raportul, l-au atacat făcând referință la un text sau altul din Raport spunând: „Aici ați greșit, aici nu este bine, aici nu este informația corectă.”. Este aproape inexistent tipul acesta de abordare, inclusiv din partea istoricilor.
Deci, arhivele de la C.N.S.A.S., arhivele Comitetului Central sunt accesibile astăzi, la fondul „P.C.R.” (așa se numește fondul, dar sunt și ale P.M.R. acolo) se găsesc toate stenogramele. Unul din cele mai importante dosare referitoare la deportări se găsește acolo, atâta timp cât hotărârea deportării în Bărăgan a fost luată de Comitetul Central, lucru pe care nu îl știam, deși mă ocup din 1991 de acest subiect. El a dat ordin Ministerului de Interne și Ministerului Agriculturii să creeze două comisii. Avem acolo și raportul acestor comisii la finalul executării deportării, în iunie 1951, lucruri extrem de importante pentru a umple golurile pe care memoria martorilor, pe care i-am intervievat începând cu 1991, nu le poate recupera. Existau multe puncte de incertitudine, care, inclusiv pentru victime, nu erau clare. Pe de-o parte, Raportul prezintă starea cercetării posibile, iar, în ce privește accesul la arhive, posibilitatea de documentare în momentul de față. Toți colegii noștri care au lucrat la Raport au încercat să facă acest exercițiu onest: să pună în circulație ceea ce au obținut, analiza documentară pe care o pot face în urma lucrului la Raport. Trebuie să vă spun că noi am avut trei luni ca să facem aceste desanturi în arhive, deci a fost o muncă extrem de intensă. Nici nu am putut să prelucrăm pentru Raport toate documentele pe care le-am găsit cu această ocazie și există încă material care urmează să fie cercetat. Dacă vreți, Raportul prezintă și un interes de ordin istoric, pentru că arată starea de fapt a discuției despre comunism în momentul în care președintele României, Traian Băsescu, a acceptat să asume acest document ca baza a declarării regimului comunist „ca ilegitim și criminal”. Totodată, bibliografia de acolo este foarte utilă, după părerea mea, profesorilor în primul rând.
Sunt de acord cu domnul Tismăneanu, care a spus aici că, uneori, de la unu-doi oameni, lucrurile se pot pune în funcțiune, în ciuda ostilităților instituțiilor românești. Instituțiile – din păcate și cele care coordonează cercetarea, învățământul – sunt extrem de conservatoare și de refractare față de orice înseamnă ieșirea dintr-un tip de gândire rigidă, care prelungește tăcerea în privința acestui trecut, moștenire a regimului comunist. A tăcea și a nu spune lucrurilor pe nume, a te face că nu știi că există documente, că există memorii, că există voci care au povestit despre suferința lor a fost, după cum spunea și domnul Rusan, una din tehnicile comunismului de a șterge trecutul. În plus, mass-media a abordat problema Raportului Tismăneanu în termeni extrem de joși, cu atacuri la persoană. Sigur că președintele comisiei, domnul Vladimir Tismăneanu, a fost un fel de „paratrăsnet” al tuturor acestor atacuri, s-a umblat în stil specific stalinist la biografia domniei sale: cum este, fiul cui este, ce au făcut părinții. După părerea mea, felul în care se desfășoară dezbaterea (inclusiv aceste atacuri) face parte dintr-o uriașă diversiune, care dorește să ne facă să nu vedem și să nu discutăm esențialul, inclusiv modul în care s-ar putea face purificarea corpului Justiției. Eu personal nu cred că soluția ar constitui-o blocarea avocaților, desființarea în masă a barourilor și înlocuirea cu oameni noi. N-aș vrea o purificare de tip comunist, dar s-ar putea discuta în ce condiții oameni care au fost implicați în procese (sunt documente, se știe cum au acționat ei în diverse împrejurări) să fie obligați să se retragă.
Desigur, una dintre problemele care ar fi de discutat este cum se pot preda aceste lucruri copiilor, cum ar dori ei să le fie predate aceste lucruri ca să nu ajungem la simple lecții de îndoctrinare. De aceea noi am fost foarte atenți să furnizăm și să comentăm documente pentru a arăta cum se poate face acest lucru. Se poate face în mai multe feluri, nu este strict o sursă de informație. În fond, și un document, dumneavoastră care sunteți istorici știți foarte bine, este doar una dintre formele de a consemna trecutul. Securitatea, de pildă în Bărăgan, consemnează altfel acest trecut, deși aduce același tip de informații, decât martorii care au venit din Bărăgan. Deci, în funcție de sursă același trecut este altfel consemnat, altfel interpretat. Una din presupunerile mele este că, pentru școală, ar fi foarte important ca cei tineri să înțeleagă care este sursa acestui discurs, cine îl emitea, de pe ce poziții și cu ce scopuri vorbea despre acest trecut. Unii dintre funcționarii acestor instituții (Securitate, Partid, Miliție) sunt și astăzi pe scena publică, ocupă funcții publice (unii sunt chiar parlamentari), ca și cum nu ar fi avut nimic de a face cu acest trecut. E foarte simplu să spui: „Raportul Tismăneanu este un fals!”. Eu îmi dau seama că este foarte greu de întreprins ceea ce eu sugerez. Eu însămi am fost apostrofată de un coleg, istoric la Universitatea din Timișoara, care a spus: „Să se mai termine odată cu tismănenii ăștia!”. (Deci, iată, se naște un cuvânt comun de la numele domnului Tismăneanu!). Eram singura în sală care puteam să fiu vizată și, bineînțeles, nu m-am simțit foarte bine. Deci acesta este limbajul, aceasta este și atmosfera din foarte multe universități, în care o parte dintre colegii istorici sunt extrem de refractari față de orice reconsiderări ale acestei perioade a trecutului comunist.
Dennis Deletant: Îi suntem recunoscători doamnei Smaranda Vultur pentru că ne-a reamintit condițiile în care a apărut Raportul.
Permiteți-mi să spun și eu câteva cuvinte în legătură cu acest Raport. Doamna Smaranda Vultur a prezentat câteva puncte foarte importante în legătură cu rezonanța pe care a avut-o acest document în România. Aș vrea să adaug aici câteva considerații privind rezonanța pe care a avut-o în exterior. Vladimir Tismăneanu a menționat ieri recenzia pe care a făcut-o prietenul meu Charles King, profesor la Universitatea din Georgetown din Statele Unite, Raportului, prin care a semnalat importanța acestuia pentru cercetătorii și istoricii străini care se străduiesc să înțeleagă anumite aspecte ale fenomenului comunist din România. Aici cred că se cuvine să consemnez contribuția importantă pe care a avut-o domnul Tismăneanu scriind introducerea la acest volum și capitolul despre istoria Partidului Comunist din România. Aceste două contribuții sunt hotărâtoare și vor constitui, împreună cu celelalte contribuții la volum, un punct de referință pentru cei care vor să studieze istoria regimului comunist din România. Nu vreau să intru în prea multe detalii, le voi trece într-o recenzie pe care o voi scrie eu însumi pentru revista Universității din Londra, dar nu trebuie uitat faptul că și Comisia Tismăneanu a fost un deschizător de drumuri, în sensul că, datorită activității Comisiei, s-a obținut acces la multe dosare care, până la apariția ei, nu au fost accesibile cercetătorilor români și, cu atât mai puțin, cercetătorilor străini. Și eu, ca și alți profesori de istorie din străinătate, sunt recunoscător Comisiei Tismăneanu că ne-a înlesnit accesul la arhive. Fără existența Comisiei, ar fi trecut mulți ani până să ajungem să studiem aceste documente.
În continuare, dau cuvântul domnului Claudiu Secașiu, care a fost președintele, apoi secretarul Colegiului C.N.S.A.S. Acum este membru al Colegiului C.N.S.A.S.
Claudiu Secașiu: Aș vrea să vă spun la început că sunt aici la Sighet ca un prieten al Memorialului, al doamnei Ana Blandiana și domnului Romulus Rusan, alături de care am fost încă de la începutul proiectelor de la Sighet. M-am ocupat și eu de ceea ce am numit „Noaptea demnitarilor”, și anume reprimarea sistematică a elitei politice românești sub regimul comunist.
N-aș vrea să fac considerații prea multe pe marginea importanței Raportului Comisiei Prezidențiale de Condamnare a Regimului Comunist. Aș vrea doar să spun și eu că, așa cum a menționat și domnul profesor Tismăneanu, ea nu este o istorie definitivă a comunismului în România, ci una perfectibilă în detalii. Unele formule pot fi discutate, la fel ca și caracterizările unor personaje, dar, cu certitudine, este un instrument util, necesar celor care vor să afle o informație primară și, de asemenea, să afle motivele principale pentru care regimul comunist trebuie studiat și cunoscut. De asemenea, cred că trebuie subliniată necesitatea bunei credințe în tratarea acestui Raport, ca și a oricărei scrieri istorice. Dincolo de câteva critici punctuale care pot fi formulate, cred că marea majoritate a criticilor au fost făcute cu rea credință. Colegul meu, Cristian Vasile, vorbea de ignoranță. Eu cred că e vorba mai mult de rea credință decât de ignoranță.
Un punct important în concluziile și recomandările Raportului viza deschiderea arhivelor comunismului. Sigur, nu este timpul și probabil sunt persoane care pot discuta mai bine decât mine acest subiect, însă m-aș referi doar la ceea ce domnul Rusan numea reconstituirea numărului victimelor comunismului, al deținuților, pe penitenciare. Aici intrăm în aria de cuprindere a arhivelor Serviciului K, Trupele Operative, denumiri succesive pe care Serviciul de Contrainformații din penitenciare le-a purtat de-a lungul timpului. La C.N.S.A.S. nu am primit, ca fond constituit, arhiva serviciului ca atare. Există și se poate reconstitui bună parte din activitatea ofițerilor Serviciului K, a lucrătorilor operativi, cum se numeau ei în anii ’50, prin studierea dosarelor penale ale condamnaților politic. Ele sunt acum la C.N.S.A.S. toate. În felul acesta s-a închis un ciclu. Arhiva Securității a inclus toate aceste procese în care s-au pronunțat condamnări pe motive politice. A fost un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale în anii ’50 care prevedea predarea acestor dosare de la Tribunalele Militare, care pronunțau condamnările politice, către Serviciul de Evidență și Arhivă al Securității. Au fost la Securitate până în 1989. În 1991, printr-o hotărâre a Guvernului României de atunci, aceste dosare penale au fost împrăștiate literalmente la Tribunalele Militare, cumva ca o formă de reparație probabil, de revenire la deținătorul inițial sau „creatorul de fond”, dacă discutăm în termeni arhivistici. Aplicarea acestui act normativ a avut însă consecințe nefaste, în sensul că procesul s-a îngreunat, iar pentru unele Tribunale Militare, cum a fost cel de la Iași, aproape s-a blocat complet studierea acestor dosare, inclusiv de către victime, de către foștii deținuți care-și căutau dreptatea, care doreau să-și facă în justiție o reabilitare prin recursul în anulare. Acum aceste dosare sunt la C.N.S.A.S. și pot fi studiate, și, în felul acesta, reconstituită, din bucăți, activitatea Serviciului K.
O altă problemă rămasă în suspensie și care, din păcate, nu poate fi reconstituită documentar privește asasinatele fără nicio condamnare, fără acte și mă gândesc aici la zecile, sutele, poate, de țărani executați și lăsați la marginea satelor în anii ’49-’50, dar și mai târziu, drept pildă spre înfricoșarea celor care se opuneau colectivizării. Numărul și numele lor cu greu poate fi reconstituit aici. Doar memoria supraviețuitorilor, a familiilor lor mai poate face câte ceva. Chiar există eforturi notabile din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, care practic face o cercetare sistematică în toate județele țării, în scopul identificării cât mai multor victime, oameni care au sfârșit în condiții tragice.
Aș încheia intervenția mea pe un ton pesimist, din păcate, și aș porni de la o știre care a scăpat sau doar a trecut fulgurant în atenția mass-media și anume procesul de revenire a Agenției Române de Presă de la denumirea de Rompres la denumirea de Agerpres. Mi se pare un pic simptomatic acest lucru și aș vrea să vă citez, dacă îmi permiteți, foarte scurt o știre: „Rompres devine Agerpres – Agenția națională de presă Rompres ar putea reveni la denumirea Agerpres ca urmare a adoptării de către senatori a unei legislative formulate de 9 parlamentari aparținând P.S.D., P.R.M., P.N.L., P.D.L. și minorităților naționale. Guvernul s-a declarat împotrivă, invocând conotațiile negative care ar putea apărea prin trimiterea la instituțiile vechiul regim.”. Chestiune simptomatică apropo de acea lipsă a unei voințe politice manifeste, profunde, reale, nu doar mimată sau clamată public, una de felul acelei condamnări efective de către Parlament, cu consecințele juridice de rigoare, care a avut loc în Cehia, unde regimul comunist din acea țară a fost declarat ilegitim.
Dennis Deletant: Vreau să dau cuvântul doamnei Ana Blandiana. Se cuvine ca dumneaei să vorbească, fiind unul dintre inițiatorii Memorialului.
Ana Blandiana: Nu trebuie să precizez că nu sunt istoric, deci nu o să intru în detalii științifice. Nu o să vorbesc nici măcar în calitate de inițiatoare a Memorialului Sighet. Mă bucur, însă, și mulțumesc membrilor Comisiei și lui Vladimir Tismăneanu că subliniază faptul că s-a pornit de la munca de cercetare pe care o facem împreună cu toți cei pe care am reușit să-i strângem în jurul nostru de 15 ani.
Vreau doar să adaug observațiile unui intelectual, pur și simplu, care privește viața publică în care trăiește și trage concluziile pe care e obligat să le tragă dacă vrea să fie onest cu el însuși. Din toată discuția de până acum a reieșit ceea ce știam cu toții de altfel, că Raportul Comisiei Tismăneanu este o operă științifică de prestigiu, o operă colectivă, alcătuită de colectiv de personalități al cărui prestigiu și a cărui onestitate este deasupra oricărei îndoieli. Deci, ceea ce vroiam eu să spun este că Raportul Tismăneanu este o operă științifică de prestigiu, dar Comisia Tismăneanu este în același timp Comisia Prezidențială. Deci nu discutăm despre această carte ca despre orice carte de istorie, indiferent cât de importantă, ci discutăm despre măsura în care adevărurile cuprinse în această carte reușesc să transforme societatea românească. Și, în acest sens, vreau să spun că răspunsul este deocamdată minim. Nu discut despre faptul că este extraordinar că membrii Comisiei Tismăneanu străbat țara și institutele culturale românești din străinătate și prezintă argumentele condamnării comunismului. Este esențial, dar nici pe departe destul de eficient pentru că, de fapt, cei care-i ascultă sunt oameni care sunt convinși dinainte, fac parte din acea minoritate care deosebește un popor de o populație, adică minoritatea care duce lucrurile înainte. Problema nu este aceasta, ci în ce măsură mecanismele instituționale ale statului sunt sensibile la această inițiativă de natură instituțională.
Ei bine, după părerea mea singura consecință extraordinară, indubitabilă și profund pozitivă, de altfel – vă rog să-mi permiteți acest sarcasm – este scandalul din Parlament din 18 decembrie 2006. Acel scandal este extrem de important din două puncte de vedere. În primul rând pentru că, înainte, mai exact pe parcursul apelurilor lui Sorin Ilieșiu, pe parcursul perioadei de dinaintea lor, când președintele nu era nici el prea convins dacă trebuie sau nu condamnat comunismul, existau foarte multe voci care ziceau: „Dă-o-ncolo de treabă, au trecut aproape 20 de ani, mergem înainte, nu ne întoarcem mereu să discutăm despre comunism. Comunismul aparține istoriei.”. Ei bine, ziua de 18 decembrie din Parlamentul României, o zi cu adevărat istorică, a dovedit că nu au dreptate, comunismul nu este o perioadă depășită și că, la conducerea societății românești și în Parlamentul țării, care este forul suprem de conducere, comunismul este cel care domină. Nu mă refer la murdăria, la vulgaritatea, la mârlănia lui Vadim Tudor și a huliganilor pe care el a avut posibilitatea să-i introducă în Parlament. Absolut întâmplător, am asistat, la intrarea în Parlament, la felul în care au fost băgate de către el zeci de persoane, care treceau fără nicio problemă. Stăteam acolo pentru că sosiseră de la Cluj doamna Cornea împreună cu fiul ei, și, deși doamna Cornea avea numele pe listă, nu-l lăsau și pe fiul ei să intre în Parlament. Ea zicea: „Nu intru fără el.”. Și atunci am stat acolo, zbătându-ne să fie pus și fiul doamnei Cornea pe liste. Ei bine, în timpul acesta au intrat zeci de derbedei. Se vedea că sunt derbedei după cum se purtau, după cum țipau. Deci nu la ei mă refer. Vadim Tudor n-a făcut decât să se caracterizeze încă odată, deci n-a fost nimic surprinzător în reacția lui. Este șeful unui partid care este mândru că conține securiști notorii, nu? Ceea ce-a fost teribil în acel scandal și în acea zi a fost faptul că scandalul s-a produs în liniștea absolută a restului Parlamentului, a reprezentanților unor partide democratice. Deși era vorba de camerele reunite ale Parlamentului, în timp ce ședința era condusă de Nicolae Văcăroiu, șeful Senatului, președintele Camerei Deputaților, membru Partidului Liberal, stătea în fundul sălii și nu reacționa în nici un fel. Și noi, care stăteam cu publicul undeva sus, îl priveam stupefiați cum nu ia atitudine. Sentimentul meu era – e adevărat că era o distanță destul de mare de la noi până la el – că se amuza. În orice caz, nicio clipă n-a avut tendința să intervină, când, de fapt, datoria lui ar fi fost să stea la tribună și să împiedice acest scandal. Deci ceea ce s-a întâmplat în 18 decembrie este un fapt extraordinar, care dovedește că această carte nu este una oarecare care va trebui să stea în bibliotecile intelectualilor din România, ci este o carte care va trebui să înfrângă, prin adevărurile pe care le spune, instituțiile românești, așa cum există și funcționează ele acum.
Aș vrea să îmi permiteți o paranteză – și mă scuz față de cei care au mai citit, pentru că nu este pentru prima oară când vorbesc despre asta – care pare îndepărtată de ceea ce vorbim noi, dar care, din nefericire și din fericire, poate, are legătură. Una dintre teoriile cele mai definitorii ale culturii și ale istoriei noastre este teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu. Vreau să vă spun de la început că am asupra ei o perspectivă mult mai puțin severă decât cea a autorului ei. Deci părerea mea este că Țările Românești și, după aceea, România au fost în permanență obligate la adoptarea unor forme fără fond pentru că, în permanență, din cauza turcilor, rușilor sau a comuniștilor, au avut handicapul de a rămâne în urma dezvoltării țărilor apusene care nici ele nu stăteau pe loc. Faptul că vrem să intrăm în Europa nu este o chestiune de cinci sau de zece ani, ci de vreo două secole și jumătate. Și pentru că nu exista posibilitatea să-i prindem din urmă, să facem totul în mod serios, pentru că suntem inventivi, șmecheri și deștepți, am inventat formele al căror conținut încă nu exista. Ceea ce este extraordinar este că formele fără fond pe care le critică Maiorescu la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au umplut de conținut și au devenit structurile statului de drept din anii ’20-’30 ale României democratice. Deci formele fără fond și-au căpătat conținutul. Am îndrăznit să scriu că formele fără fond sunt de fapt forma noastră specifică de progres. Ei bine închid paranteza și revin la tema Raportului nostru. M-am bucurat auzindu-l pe Cristian Vasile spunând că la Arhivele Naționale se poate intra fără probleme. Nu e vorba de o schimbare instituțională, ci de una datorată faptului că s-a înlocuit șeful și că Dorin Dobrincu și-a luat această răspundere. În timp ce președintele României le-a spus membrilor Comisiei, în timp ce lucrau, că vor avea acces la toate arhivele, un grup – cunosc povestea fiindcă făcea parte și soțul meu din el – care a vrut să intre în arhivele Ministerului de Interne, a eșuat deși a vorbit cu toți cei cu care trebuiau să vorbească, pornind de la ministru. Deci nu a funcționat nici măcar indicația președintelui și nici la ora aceasta arhivele Ministerului de Interne, care conțin marile adevăruri despre represiunea comunistă, nu sunt deschise. Deci este clar că de noi („noi” înseamnă, vrând-nevrând, societatea civilă; să dea Dumnezeu ca „noi” să însemne și niște instituții ale statului, de exemplu în cazul acesta Arhivele Naționale care încep să funcționeze!) să reușim să umplem cu fond forma (fără fond instituțional, deocamdată) a acestui Raport.
Și pentru că Vladimir Tismăneanu a făcut referire la comisia episcopului Desmond Tutu, vreau să vă povestesc o foarte scurtă întâmplare. Era în 1999, cu ocazia primei expoziții a Memorialului Sighet în străinătate, la Frankfurt, care se deschidea printr-o dezbatere, la care participam eu și doctorul Gauck, șeful instituției după modelul căreia s-a creat C.N.S.A.S.-ul, moderată de redactorul șef de la Frankfurter Allgemeine Zeitung. Această dezbatere care, în general, a fost foarte interesantă și a apărut și în ziarele germane, și în cele românești o organizasem, de fapt, în complicitate cu doctorul Gauck pentru că era în decembrie ’99, adică momentul în care se lupta în Parlament dacă trece sau nu Legea Ticu, dacă se creează sau nu se creează C.N.S.A.S.-ul și noi făceam toate presiunile din lume ca să se creeze. La un moment dat, în timpul discuțiilor, doctorul Gauck a spus: „Ar exista și soluția Africii de Sud. Deci cred că ar trebui să fie încercată și soluția episcopului Tutu, aceea de a face pe marii vinovați să se suie pe scenă și să spună: «Sunt vinovat, îmi pare rău, asta era epoca, am fost împins, am fost angajat».”. Vreau să spun că a fost un moment aproape amuzant pentru că sala era plină, poate că trei sferturi erau germani (ziariști și alții), dar cel puțin o treime erau sau sași din România, sau români din Româna, din exilul românesc, deci oameni care cunoșteau psihologia românească și care au început să zâmbească. Doctorul Gauck nu și-a dat seama ce e comic în ceea ce a spus el și atunci eu am intervenit și am explicat că este comic faptul că nimeni care a trăit în România și cunoaște situația de aici nu poate să-și imagineze o asemenea situație decât ca pe o formă de bătaie de joc. Poți să-ți închipui cel mult în bătaie de joc un securist (Merce sau cine știe ce lider P.R.M. sau din alt partid) recunoscând că a greșit. Aceasta în timp ce Pleșiță, unul din capii Securității, a apărut la televizor și a povestit cum l-a maltratat pe Paul Goma bătându-și joc, adică spunând că-i mândru că a făcut-o. Deci ideea că cei vinovați ar putea să repare răul, adică să dea singuri înapoi, este cu desăvârșire exclusă în România. Din nefericire, restaurația ultimelor luni o dovedește cu prisosință. Dați-mi voie să închei cu o metaforă: ani de zile, noi am fost împiedicați să ne urcăm în trenul integrării. Nu ne făcusem temele, nu meritam, pentru ca, la un moment dat, să fim acceptați. Vreau să spun că, în toți acești ani în care nu eram acceptați, noi sperasem că, în clipa în care vom fi acceptați, se va petrece o limpezire, se va face o deosebire, se va ieși din confuzie. Ei bine, la un moment dat, am fost acceptați, cu tot cu securiști, cu tot cu ei în frunte, ne-am suit în tren, trenul înaintează spre Europa. Este ceva destul de confuz, pentru că am avut atâtea iluzii de-a lungul deceniilor despre Europa, pe care nu o cunoșteam, încât acum nu mai știm exact spre ce ne îndreptăm, dar în vagoanele în care trăim, de fapt, nu s-a schimbat nimic. Mai rău, în ultimele luni, cum spune și exemplul incredibil citit de Claudiu Secașiu, se dă înapoi cu o adevărată nerușinare, cu nerușinarea celor care spun: „Ne-au primit, ne-au acceptat cum suntem. Perfect, ne urmăm destinul și interesele.”.
Dennis Deletant: Mulțumesc doamnei Ana Blandiana. Știu că domnul profesor Courtois are să spună câteva cuvinte.
Stéphane Courtos: Vreau să fac câteva remarci ale unui observator din afară. Mai întâi, vreau să-i felicit din toată inima pe autorii acestui Raport. Acest Raport este ceva de la care nu se mai poate da înapoi. E ca atunci când a apărut Cartea Neagră a Comunismului: trebuie recunoscută, a apărut, există, nu putem să o ignorăm. Fiecare a fost obligat să adopte o poziție vizavi de această carte. În aceeași situație, acum, fiecare este obligat să ia poziția pe care o consideră firească față de această carte. Am auzit aici că au fost poziționări negative. În fond asta nu mă surprinde deloc. Regăsesc exact climatul de furie și de ură, instaurat de vinovații care s-au văzut descoperiți în mod public. Și chiar ședința voastră de Parlament, atât de dezonorantă, nu mă surprinde deloc. Exact același lucru l-am trăit în Franța, în noiembrie 1997, când a apărut Cartea neagră. Primul ministru în timpul acela era socialist. S-a declarat public, în mijlocul Parlamentului, împotriva Cărții negre, citez: „Comuniștii niciodată n-au acționat împotriva libertății, n-au ridicat mâna împotriva libertății.”. Deci nimic nu mă surprinde din ce se întâmplă aici. Este în ordinea lucrurilor, din nefericire. Călăii au rămas acolo unde erau, iar victimele de asemenea. Călăii nu vor recunoaște niciodată că sunt vinovați. Deci a început o mare bătălie. Nu sunt atât de pesimist. Îmi amintesc că am venit aici acum nouă ani, când nimeni nu își putea imagina că, nouă ani mai târziu, va putea exista un asemenea raport oficial. Știu că sunt oameni foarte nerăbdători. Și eu sunt uneori nerăbdător, am impresia că lucrurile nu înaintează destul de repede, dar ele totuși înaintează. Obiectivele celor care aduc aceste critici sunt foarte clare și au fost transformate în realitate pentru prima oară în 1956. Faimosul raport al nu mai puțin faimosului Nikita Hrușciov din 1956 a inaugurat strategia și tactica călăilor, exact cea care este pusă în practică și aici. Este vorba despre două obiective. Primul: amnistierea călăilor. Al doilea: impunerea uitării acestor crime. Așadar, ce rămâne de făcut e foarte limpede: în primul rând, nici vorbă de amnistie și, în al doilea rând, nici vorbă de amnezie. Memoria victimelor înscrisă aici trebuie să rămână un obiectiv permanent. Trebuie să știm, totuși, că suntem confruntați cu niște rețele foarte puternice. Și vă dau doar un mic exemplu. Când a avut loc ședința Parlamentului român, în 18 decembrie 2006, am fost invitat de către președintele Băsescu să particip. Din nefericire, am fost anunțat prea târziu și n-am putut veni. Totuși m-a sensibilizat această informație și seara am deschis televizorul, pe un canal public controlat de statul francez, să văd dacă se vorbește în Franța despre declarația președintelui Băsescu. Și am auzit o mică declarație și anume: „Președintele român a făcut o declarație prin care a condamnat comunismul.”. Am fost mulțumit. Formidabil! Urmarea: „Vă vom prezenta un comentariu despre acest eveniment.”, după care l-a arătat pe Ion Iliescu comentând decizia lui Băsescu la televiziune franceză. Bineînțeles, a declarat că acest discurs al președintelui român e scandalos. Bineînțeles că Iliescu era prezentat ca șef al Partidului Social Democrat, dar extrem de puțini francezi știu că Iliescu este un vechi aparatcik comunist. A fost prezentat aproape ca un român obișnuit care iese din metrou și căruia i se cere părerea. Înțelegeți, deci, că rețelele, legăturile acestor comuniști, care întotdeauna au fost internaționale, au brațul foarte lung. N-au invitat ca să comenteze acest Raport pe cineva care a participat la realizarea lui, de pildă pe Vladimir Tismăneanu, l-au invitat tocmai pe Ion Iliescu.
Ca un ultim punct, vreau să confirm că niciodată polițiile politice comuniste nu au acționat de capul lor, independent. Întotdeauna au acționat sub conducerea unor birouri politice și a unor responsabili. Ei sunt vinovații principali: Stalin, Molotov, n-au făcut niciodată nimic cu propria lor mână. Hitler și Himmler nici ei, dar ei sunt cei care au dat toate ordinele. Ei au creat acele organizații care au făcut asasinatele de masă. Pot afirma ce vor, ei sunt responsabilii.
Discuții
Dennis Deletant: Mulțumesc lui Stéphane. V-aș ruga, pe cei care aveți întrebări de pus, să veniți aici, în prezidiu lângă mine, și să vă adresați întrebările membrilor Comisiei.
Prof. Diana Barbu (Măneciu, Prahova): Întrebarea mea conține și o sugestie. Este posibil să se realizeze niște cercetări pe teme de interes, cum ar fi disparițiile misterioase de persoane care continuă chiar până în ’70-’80? Eu cred că trebuie să insistăm tocmai pentru acest motiv de recuperare a memoriei. Sunt foarte multe cazuri de dispariții misterioase, crime inexplicabile, „accidente”, cum au fost prezentate în epocă de către oficialitățile comuniste. O a doua cercetare ar trebui să studieze modul în care copiii securiștilor și cei care, de la vârste foarte fragede, erau informatori, au fost admiși la facultate fără probleme. Mi s-a întâmplat personal, la terminarea facultății, în 1990, ca un distins profesor al meu să-mi spună: „Nu știu cum naiba ai intrat în facultate pentru că nu figurai pe telegrama emisă de Comitetul Central al Partidului Comunist Român?”. Pentru că domnul Cristian Vasile s-a referit la diferite aspecte ale corupției din sistemul de învățământ, pot să spun că le-am trăit pe propria piele. După ce am adus două premii naționale la concursul dedicat memoriei Holocaustului, mi s-a luat clasa din care făceau parte copiii premiați și mi s-a tăiat din salariu. Și, deși de 4-5 ani de zile m-am tot zbătut ca diplomele care le obținem la Memorialul Sighet să fie măcar afișate în curtea școlii, mi s-a răspuns mai mereu fie că această formă de concurs nu figurează în rețetarul Ministerului, fie că sunt simple diplome de participare, iar nu premii.
Cristian Vasile: În calitate de secretar științific al Comisiei Prezidențiale, am răspuns de relația cu deținătorii de arhivă. Cele mai mari probleme le-am avut cu generalii, numiți acum chestori, din Ministerul de Interne, care răspundeau și de problema arhivelor în cadrul acestei instituții. A fost o experiență nefericită. Ca un sfat pentru un ministru civil, care vine la Interne, ar trebui să renunțe la acești consilieri, chestori, foști generali pentru că dânșii sunt legați, prin tot felul de conexiuni, cu ce a fost înainte de 1989. Sunt prieteni cu acei milițieni sau cu acei procurori care îi sileau pe medici să raporteze avorturile, pe atunci ilegale, și nu numai. E o rețea nefericită care blochează accesul la arhive. Pe lângă problema aceasta a dispariției misterioase de persoane, mai este și problema fugarilor, a celor care traversau granița și care au fost împușcați până în 1989, până în 17 sau 22 decembrie 1989. Multe dintre aceste documente sunt la Ministerul de Interne. Sigur, sunt și la arhivele C.N.S.A.S., unde se află acele dosare predate de Securitate. Dar arhiva Ministerului de Interne trebuie să-și găsească locul la C.N.S.A.S. și trebuie o presiune publică imensă ca aceste dosare să ajungă acolo unde trebuie, adică acolo unde legea spune că trebuie să fie. Fără tergiversări, fără sfaturile acestor nefericiți chestori, care blochează deciziile ministrului. Ministrul este civil, trebuie să-și asume decizia, trebuie să asculte de strigătele societății civile. E o situația inacceptabilă și nu am văzut un ministru de Interne după 1990 care să ia taurul de coarne. Cred că asta e o problemă care trebuie rezolvată. Pe lângă Arhivele Securității, trebuie avute în vedere și aceste arhive ale Miliției, ale Trupelor de Grăniceri ș.a.m.d.
Mai vorbea doamna Diana Barbu despre admiterile în facultăți, despre care am vorbit și eu în intervenția mea. Sigur că discriminări au continuat până în 1989, fiind, totuși, mai puțin vizibile după 1964-1965. Dosarul a contat atunci mai puțin, dar discriminările au continuat, iar în facultățile umaniste sigur că era o sită nefastă operată cu ajutorul sinistrelor cadre de la personal. Din păcate, nici arhiva Ministerului Educației, care ne-ar fi lămurit în mai mare măsură asupra acestor discriminări, nu a fost accesibilă. Mie mi s-a întâmplat să fiu în situația de a avea o decizie politică a ministrului de permisiune de a studia aceste arhive, și mă interesau, evident, și dosarele acestui compartiment de personal, dar, până la urmă, să nu reușesc să pătrund (era în anul 2004, cred) pentru că șeful arhivei a decis, peste capul ministrului, că nu se poate. Evident, a invocat un lucru amuzant, tragi-comic. Aprobarea era din iulie și, evident, în acea lună foarte puțini mai erau la post pentru că plecaseră în concediu. Am revenit în septembrie și mi s-a spus că decizia este din iulie, deci nu mai e valabilă. Au venit alegerile din noiembrie 2004 și trebuia să discut cu alt ministru ș.a.m.d. Deci, până la urmă, nu am avut acces la arhivele Ministerului Educației, dar sper ca, în final, ele să fie predate la Arhivele Naționale, să le poată vedea toată lumea.
Legat de aceste penalizări aplicate de către conducerile de școli sau de inspectorate acelor profesori care au avut curajul moral să predea Istoria Holocaustului și Istoria comunismului, cred că e un lucru inacceptabil. Este aici domnul profesor Leon Volovici, care poate ne ajută să observăm acest mecanism al persecutării acestor profesori care vor să predea copiilor lecții despre aceste forme de totalitarism. Într-adevăr e o problemă care trebuie lămurită, trebuie semnalată în presă. Legat de această problemă a studierii Holocaustului și comunismului, noi ne-am confruntat – și am și scris în Raport despre acest, cum l-a numit profesorul Tismăneanu, baroc fascisto-comunist – cu critici venite din zona unui populism etnocratic combinat cu protocronism ceaușist, care a îmbinat elemente comuniste, marxist-leniniste cu principii fasciste. Și consecințele acestei răbufniri de ură noi le-am trăit din plin. Și într-adevăr cred că trebuie până la urmă făcut mai mult pentru impunerea predării acestor cursuri opționale de Istoria Holocaustului și de Istoria represiunii comuniste.
Mădălina Guzun (Ploiești): Aș dori să fac referire la scurta istorioară pe care ne-a povestit-o doamna Ana Blandiana, dorind să adaug că a existat, după Revoluție, dorința de a lansa un apel către foștii comuniști să facă un pas înapoi și să curețe astfel societatea. În acest context, domnul Vladimir Tismăneanu vorbește de o justiție morală care vrea să se realizeze în urma acestui Raport final. Totuși ce șanse are o astfel de justiție, doar morală, să schimbe societatea românească, în absența unui proces real al comunismului, în absența unui Nürnberg al comunismului?
Vladimir Tismăneanu: Și eu cred că sunt câteva momente care definesc despărțirea României de comunism, de o manieră categorică și, sperăm, ireversibilă, chiar dacă au urmat sinuozitățile cunoscute. Unul este, evident, „Apelul către lichele”, adresat de Gabriel Liiceanu, altul este Proclamația de la Timișoara (cu punctul 8), al treilea este Piața Universității și anumite discursuri care s-au ținut acolo, înființarea Alianței Civice, Forumul Democratic Antitotalitar. Există deja o istorie, și eu asta am pledat încă de la început în intervenția mea, să nu credem că reinventăm mereu roata. Există o istorie și e foarte bine să o analizăm, ca să vedem continuitatea. Ce vedeți dumneavoastră aici e continuitatea unui demers. Nu a început totul nici cu Comisia Prezidențială, nici cu Institutul de Investigații, nici cu Apelul Ilieșiu. A început în ’90, atunci s-au pus cărămizile.
Legat de problema unui Nürnberg comunist, trebuie spus că justiția morală și justiția colectivă se completează una pe alta. Justiția morală este cea care spune lucrurilor pe nume, asigură unui popor demnitatea – dacă vreți – istoriografică de care are nevoie, recunoașterea propriei sale istorii și, pe urmă, după cum știm, avem un Institut de Investigare a Crimelor Comunismului, care informează justiția și se vor lua măsurile de rigoare.
Statul comunist a fost ceea ce se cheamă, în dezbaterile în jurul Comisiei Eppelmann, Unrechtstadt, a fost un stat de nedrept. Pentru a-l cita pe Vasile Paraschiv, a fost „domnia fărădelegii”. E foarte important, „fărădelege” e cuvântul-cheie. Sistemul comunist nu a capotat în urma unei intervenții externe, cum a fost cu sistemul nazist. În raport cu Comisia Wiesel sau, în altă parte, cu Comisia Eppelmann, Comisia noastră a întâmpinat o serie de dificultăți. Cele trei categorii principale de persoane vizate, chiar și la nivelul justiției morale, de analiza întreprinsă de Comisia Wiesel erau fie dispărute, fie pe cale de extincție (în mod tragic sau în mod biologic). Categoria victimelor, categoria făptuitorilor și categoria spectatorilor și martorilor nu mai erau prezente acolo. Ai noștri erau toți. Deci vă dați seama câte mize erau aici, spre a relua o idee pe care a dezvoltat-o superb Horia Roman Patapievici în dezbaterile de la Paris. Horia Roman Patapievici făcea o istorie a celor patru mize fundamentale. Textul a fost publicat în Revista 22 în urmă cu o săptămână și puteți să-l citiți. Au fost de față și Smaranda Vultur și Cristian Vasile.
Deci, eu nu văd procesul comunismului ca pe o ședință la tribunal, în care comuniștii să fie puși în banca acuzaților și să vină procurorul general să citească actul de acuzare al comunistului. Cred că acest lucru nu a fost posibil. Avem deja 20 de ani în spate. Un Nürnberg general, un Nürnberg metaforic include multe lucruri, inclusiv ceea ce facem noi aici. Totul este parte a acestui proces. Nu neg că este extrem de frustrant că nu a avut loc o purificare a societății și consider că este strigător la cer, scandalos, revoltător faptul că torționarii ne zâmbesc cu nerușinare. Totuși, cred că ideea este să mergem pe instrumentele statului de drept și să mergem mai departe și să încercăm să facem ceea ce se poate face. Asta-i tot.
Despre disparițiile de persoane, chestiune care a fost ridicată mai devreme. Este vorba nu numai de dispariții, ci și de asasinate care nu au fost notate undeva. În 1958 și 1959, pe străzile Bucureștiului au apărut brusc cadavre. Se pare că au fost cadavrele unor infractori de drept comun uciși și lăsați în miez de noapte pe Lipscani și pe alte străzi. Lumea se trezea dimineața și le găsea acolo. Era o stare de teroare. Nu se știu numele celor care au fost azvârliți în miez de noapte în mijlocul străzii. Deci, Ministerul de Interne nu a fost pus sub semnul aceluiași, să-l numim, atac moral public de care a avut parte Securitatea. Volens-nolens, Securitatea a fost stigmatizată în primă fază de după prăbușirea comunismului, în decembrie 1989. Chiar și foștii securiști se fereau să spună public că sunt foști securiști. Ministerul de Interne, Miliția și sectoriștii (poate că unii își mai amintesc de acest cuvânt, sectoristul), aceștia n-au fost deloc analizați. De aici provin și o serie de dificultăți.
Ultimul lucru la care vreau să mă refer este problema arhivelor. Una dintre recomandările pe linie arhivistică este să înceteze ceea ce s-a încetățenit în arhive după modelul tradițional stalinist, și anume dreptul arhivarului sau deținătorului de arhivă de a decide ce are și ce nu are dreptul cercetătorul să citească. Noi ne-am întâlnit cu acest tip de probleme la Ministerul de Interne în momentul în care persoana care se ocupa de problema avortului și politicii demografice a cerut anumite lucruri, iar răspunsul deținătorului de arhivă a fost: „Noi nu considerăm că persoana respectivă are nevoie de aceste documente.”. Deci nu cercetătorul este cel care spune de ce documente are nevoie, ci deținătorul de arhivă decide ce avem și ce nu avem dreptul, deci este o cenzură incredibilă. Deci, vă împărtășesc perfect frustrarea, dar cred că trebuie să privim cum putem face justiția colectivă.
Prof. Veta Gruia (București): Vorbesc în calitate de profesor din învățământul mediu, preuniversitar. Mi-am permis să fac această intervenție pentru că nu vreau să treacă neobservat și fără mulțumiri gesturi deosebite care se fac din 1990 de către persoane care n-au așteptat mulțumiri, deși probabil că au trecut prin momente foarte dificile, și au realizat, de exemplu, acest așezământ, Memorialul Sighet, persoane care au trecut peste toate impedimentele și au lucrat la Raportul Comisiei Prezidențiale, cercetători care au trecut peste frustrările zilnice și au mers la arhive să studieze problemele istoriei comunismului. Vreau să vă transmit dumneavoastră, celor care ați luat inițiativa unor astfel de acțiuni, un mesaj optimist. Și fac acest lucru pentru că, de foarte multe ori, îmi dau seama, uitându-mă la elevii mei și uitându-mă și la elevii care se află în această sală, că există o speranță, dar trebuie să fim conștienți că aceasta este o bătălie pe termen lung și să sperăm că măcar elevii noștri vor avea ocazia să participe la victoria finală. Raportul final eu îl consider un moment al acestei bătălii, îl consider o victorie, așa cum, între aceste mari victorii, sunt și mari înfrângeri, pe care le suferim toți cei care dorim să fie dezvăluit adevărul despre comunism, dar nu cred că trebuie să disperăm și trebuie să fim conștienți că democrația se construiește cu onestitate și cu multă răbdare.
Aș avea o scurtă întrebare legată de problema justiției. În cercetările dumneavoastră ați găsit ceva – pentru că tot am vorbit despre calitatea corpului judecătorilor, procurorilor sau avocaților – legat de faptul că lucrătorii Securității aveau dreptul, înainte de 1989, să intre la Facultatea de Drept fără examen de admitere? Vă amintiți cei care ați fost înainte de 1989 și ați dat examene cât de greu se intra la Facultatea de Drept. Eu cunosc o persoană care a făcut Facultatea de Drept după ce făcuse Politehnica și care era securist, iar eu am îndoieli serioase că respectiva persoană a trecut prin toate etapele admiterii la Facultatea de Drept. Gândiți-vă că pe oamenii aceștia nu-i mai întreabă nimeni cum și-au obținut diploma de absolvent de drept, iar ei sunt în sistemul juridic și decid.
Vladimir Tismăneanu: Cunosc multe cazuri și cred că pot fi documentate în arhive, deși au fost „acoperite” foarte multe documente, care au dispărut prin tot felul de metode. Vă dau ca exemplu un caz pe care-l cunosc destul de bine. Era cazul unui colonel de Securitate, care a lucrat în diplomație, sub acoperire, în India și în alte părți. El apare în memoriile generalului Pacepa, colonelul Dumitrăchescu. Acesta a ajuns prin Israel și nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe cu el. El era deja colonel de Securitate și-i organizau examen special. Deci ei nu dădeau examene cu toată lumea. Se făcea comisie specială, se întrunea comisia, le dădea diplomele ș.a.m.d. E clar că aveți dreptate și, într-adevăr, dacă citiți editorialul lui Mihăieș din Evenimentul Zilei, veți vedea ce se întâmplă în continuare în Ministerul de Externe, din păcate. Ambasadorul României la Lisabona, care a fost demascat ca informator al Securității, a declarat că numai peste cadavrul său acest raport va fi prezentat la Lisabona. Vă dau doar acest exemplu. Ce putem să mai spunem?
Andrei Sorescu (București): Ce nivel de conștiință istorică se urmărește a se dezvolta – sperând că, într-adevăr, vom avea o programă coerentă implementată în școală, prin care să abordăm represiunea comunistă și istoria comunismului în România – la nivelul tânărului mediu care, datorită vârstei și datorită condițiilor actuale din societatea civilă românească, nu are un simț al perspectivei? Deci cum să formăm un simț al perspectivei și ce concepte ar trebui să stăpânească o persoană care va avea o putere de decizie să ajute la îndepărtarea, să spunem, rămășițelor și spectrului comunismului, prin vot, prin deciziile sale de om responsabil?
Vladimir Tismăneanu: Raportul a adoptat un punct de vedere care e foarte apropiat de punctul de vedere al Cărții negre. Cartea neagră a fost scrisă – și de aceea a enervat atâta lume – de pe pozițiile liberalismului civic sau civismului republican. Sigur că, în toate zonele cu nostalgii totalitare, acest tip de poziție creează reacții, pentru că și fascismul și comunismul au detestat liberalismul civic. Acest tip de conștiință civică vrem să-l dezvoltăm. Raportul a fost acuzat că vrea să devină un manual unic, or niciodată noi n-am spus că acest Raport devine manual. Pe baza lui se pot construi multe lucruri. Îmi sună fioros, în acest tip de conștiință civică și mergând pe importanța valorilor civismului republican, ideea unui singur manual, deci de monopol asupra imaginației și conștiinței istorice. Trebuie să dezvoltăm ideea de diversitate, ideea de pluralism. Trebuie să se dezvolte, în primul rând, ideea de responsabilitate individuală, faptul că ideile au consecințe și că acestea pot, la un moment dat, să creeze în același timp o șansă pentru libertate, dar și o șansă pentru adversarii libertăți și că nu putem lăsa să se desfășoare doar un dialog fără o anumită situare în câmpul luptelor intelectuale.
De asemenea, ar fi important ca elevii, studenții să înțeleagă cât de puternice au fost și rămân forțele care se opun gândirii liberale. Domnul Courtois ieri și-a început prezentarea referindu-se la anul 1923, dar adversarii liberalismului s-au lansat mai devreme. Liberalismul are adversari vechi, redutabili și perseverenți și care, pentru moment, au părut că dau puțin înapoi, dar ei continuă să deteste valorile liberale (nu mă refer la valorile liberale, făcând referire la valorile unui anumit partid; mă refer la valori liberale în genere). Pe baza lui se pot construi multe lucruri. Deci individualismul civic este ceea ce ne trebuie. Vrem să se arate studenților și elevilor ce s-a negat de către sistemele totalitare, deopotrivă sub forma fascismului și a comunismului. Este vorba de liberalismul fondatorilor Uniunii Europene, al lui Jean Monnet, al lui Paul Henri Spaak. Trebuie să vedeți în revistele comuniste din anii ’50, Urzica, de pildă, cum era prezentat Paul Henri Spaak, unul dintre fondatorii Uniunii Europene, în cele mai oribile culori. Așa cum a spus Judith Shklar, mare politolog american, este un „liberalism al fricii”, pentru că știm ce se întâmplă când valorile liberale sunt călcate în picioare. Este un liberalism modest, dar nu înfricoșat, e un liberalism în care ne e teamă de ce se poate întâmpla dacă abandonăm aceste valori.
Cristian Vasile: Aș mai vrea să adaug faptul că ceea ce m-a speriat în cazul dezbaterii evocate, privind predarea Limbii române și a Istoriei, a fost faptul că această idee a manualului unic nu a fost combătută deloc acolo. Din contră, s-a propus desființarea Institutului de Științe ale Educației, care avea unii specialiști care au și participat la redactarea programei. Acești specialiști, din câte știu eu, au contribuit, în 1998-1999, la ideea de manuale opționale, „alternative”, cum li s-a spus oarecum impropriu. Deci aceste manuale opționale datorează ceva și celor câțiva specialiști de la Institutul de Științe ale Educației, care au învins anumite reticențe ale unor profesori de istorie mai în vârstă. Că s-a vorbit despre impunerea unei conștiințe istorice la nivelul elevilor, exista pe vremea când eram profesor, disciplina care se chema Educație civică și care era predată, în cazul școlii unde eu funcționam, de către profesorii de istorie, colegii mai în vârstă. Ceea ce mă speria câteodată era faptul că această materie era predată de profesori – nu vreau să generalizez – care credeau că problema care trebuie discutată înainte de 1989 este Pacepa, și nu Ceaușescu. Aveam un oarecare frison când mă gândeam la ce vor înțelege copiii atunci când acești profesori vor preda, pe lângă istorie, și educația civică. Dar poate câteva valuri de tineri absolvenți de istorie sau de științe politice, de 22-25 de ani, care vor popula școlile, vor schimba oarecum câte ceva, vor primeni corpul profesoral.
Adriana Ursulețu (București): Întrebarea mea se adresează în principal domnului Tismăneanu, dar rămâne deschisă și celorlalți care au participat la întocmirea acestui Raport. Știm cu toții că, în 2006, adică cam la doi ani după alegerile din 2004, președintele României a condamnat public regimul comunist din România spunând că a fost ilegitim și, mai mult decât atât, chiar criminal. Având în vedere că era la doi ani după alegeri, credeți că această declarație a fost făcută pentru că este un om cu un puternic simț istoric, civic, care are o conștiință istorică totuși bine formată sau este posibil să o fi făcut pentru propria imagine sau pentru că a existat oarecum o presiune externă? Și, odată ce s-a plasat benevol în acest post de prim apărător al Raportului, el ar fi trebuit să fi fost foarte conștient că i se vor pune o serie de întrebări și de provocări. Dumneavoastră credeți în capacitatea lui de a răspunde prompt și corect la aceste provocări? Nu știu, s-ar putea să mă înșel, dar a făcut totuși parte și dintr-un guvern care a fost totuși P.S.D.-ist, cvasi-comunist.
Vladimir Tismăneanu: „Refuzul de a uita” este un jurnal de campanie al meu, legat de activitatea acestei comisii, apărut la Curtea Veche: în procent de 99% sunt articole și interviuri din perioada comisiei. Președintele a format comisia în luna aprilie 2006, cum spuneam în intervenția mea introductivă, în urma presiunilor societății civile. Între aprilie și decembrie 2006 a avut loc o ședință în plen a comisiei, comunicări intense, apoi întâlniri ale unui colectiv relativ restrâns, pentru că, la un moment dat, lucrurile trebuie scrise de un colectiv restrâns. Nu pot fi scrise de 38 de persoane, iar la final a fost un grup între 5 și 8 persoane (nu mai țin minte exact), care ne-am adunat și am așezat lucrurile, care s-au trimis către ceilalți membri ai Comisiei, le-au citit, au făcut observații. Președintele Traian Băsescu s-a angajat să fie principalul nostru susținător în direcția deschiderii arhivelor. L-a convocat, în prezența mea, pe ministrul de Interne de atunci, Vasile Blaga, a intervenit personal, prin consilierul prezidențial pentru probleme de securitate națională, Sergiu Medar, în repetate rânduri pentru deschideri și acces la arhive. Dacă președintele și-a asumat acest fapt? Da, cred că și l-a asumat și chiar pot să depun mărturie că, probabil, între septembrie și octombrie 2006 nu a încăput îndoială că președintele Băsescu va merge până la capăt cu condamnarea comunismul. Când a fost momentul când am avut eu această probă? Cred că domnul Courtois reține acest moment, pentru că a primit o invitație la ședința Parlamentului. Invitațiile s-au trimis cu cel puțin o săptămână înainte. Invitația suna așa (eu am văzut invitația pentru Elena Bonner, văduva lui Andrei Saharov): „Vă invit să participați la ședința Parlamentului, cu care ocazie voi condamna comunismul ca ilegitim și criminal.”. Atunci nu am mai avut nicio îndoială. Deci era foarte clar că lucrurile se îndreaptă în această direcție. Conform Constituție României, președintele țării nu are drept de inițiativă legislativă. Este un fapt. Dar, președintele intervine legislativ. El a fost suspendat fără nicio bază și tot a fost suspendat. Dar să mai și intervină și să se poată demonstra că a intervenit? Deci aici ce poate el să facă? Poate să facă numeroase acțiuni simbolice. Nu vreau să mă transform într-un apărător al lui Traian Băsescu, dar este un fapt că, după acest Raport, a vizitat Sighetul, după acest Raport, au fost deblocate, în vara lui 2006, peste un milion cinci sute de mii de dosare. În toamna anului 2007 a avut loc întâlnirea președintelui Traian Băsescu cu Vasile Paraschiv, prima întâlnire a unui șef de stat cu unul dintre cei mai importanți disidenți anticomuniști. S-a implicat direct și în omagierea Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Nu trebuie uitat nici că, pe 15 noiembrie 2007, la aniversarea revoltei de la Brașov din 1987, Traian Băsescu a mers acolo și a ținut un discurs în care, pentru prima dată, și-a cerut iertare în numele statului român de la victimele comunismului. Stéphane Courtois a amintit cât a durat în Franța: a trebuit să ajungă Jacques Chirac președinte al Franței, pentru a cere iertare, în numele statului francez, pentru crimele comise în timpul Vichy-ului și, pe urmă, al ocupației. Deci, din punctul de vedere al acțiunilor simbolice, cred că stă foarte bine. De altfel, în Cotidianul – ca să vă dau un exemplu –, care a făcut bilanțul a 700 de zile de președinție, Băsescu a luat nota cea mai mare, nouă, la condamnarea comunismului, nu la celelalte. Asta a ieșit foarte sus. Era vorba de note date de diverși comentatori, care nu-i erau favorabili, în mod deosebit. Referitor la chestiunea asta cu biografia, există o expresie în engleză, care s-ar traduce cam așa: „Orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor.”. Deci, din punctul meu de vedere, pe noi ne interesează ceea ce face Traian Băsescu ca președinte și ce face în asumarea acestui demers. N-o să stau acum să țin socoteala punctelor albe și negre din biografia sa. Important este că, la un moment dat, acest fost membru al nomenclaturii pesediste s-a rupt de vechile direcții. O să vă dau exemplu ce a scris în Ziua istoricul Alex Mihai Stoenescu, care nu-mi e deloc simpatic și care n-a scris deloc frumos despre Raport. El a spus un lucru drept: „Președintele Băsescu a rupt legea Omertei”, și asta mă interesează pe mine, nu mă interesează restul. Deci, poate că sunt eu excesiv de pragmatic, dar uneori pragmatismul servește.
Sorin Ilieșiu: Ne aflăm în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Poporul român a îndurat cel mai sever regim comunist pe care l-a îndurat un popor ocupat de Uniunea Sovietică. Mi se pare o impietate față de eroii pe care noi îi comemorăm aici, o impietate față de suferințele îndurate 45 de ani de poporul român, faptul ca studierea regimului comunist și implicit a crimelor comunismului să fie opțională. Eu aș vrea să vă rog ca, la sfârșitul acestei săptămâni, să votăm, dacă sunteți de acord, ca studierea crimelor comunismului să fie obligatorie, și nu opțională. De asemenea, aș vrea să vă rog să votați dacă sunteți de acord ca toate recomandările Raportului final să fie puse în aplicare. Să cereți și dumneavoastră acest lucru, așa cum și noi am cerut deja. Poate, dacă cere mai multă lume, se întâmplă ceva.
Ioana Bogdan (Brașov): Aș vrea să aflu mai multe lucruri despre adevărata față a obsesiei comuniștilor de a ajunge în fruntea statului, deși membrii acestuia erau prin lagăre sau la închisori. Să fi fost această iluzie aberantă cea care i-a făcut mai puternici? O altă problemă pe care aș vrea să o abordăm se referă la instaurarea acestui partid deoarece, vrând să acopere cât mai repede cu putință conducerea țării, Partidul Comunist Român nu-și mai dădea osteneala să-și ascundă intențiile. Știa el oare că va fi sprijinit din partea sovieticilor? Era de ajuns aceasta, în definitiv? La această acțiune au fost supuși și oameni valoroși, oameni de cultură, și au fost șterși cu buretele într-o societate care se baza pe nonvaloare. Ce vină aveau aceștia că au primit darurile spirituale de la Cel de Sus?
Vladimir Tismăneanu: Comuniștii, cum spunea Stéphane Courtois, de la Lenin încoace au avut o nouă obsesie: Ce-i de făcut?, dar ce-i de făcut pentru un scop precis, și anume preluarea puterii. Preluarea puterii nu era ceva nou; tiraniile au existat întotdeauna. Aici era, însă, o tiranie care urmărea să supună, să transforme condiția umană. Era ceva formidabil sentimentul că poți să schimbi condiția umană. Deci principala forță de seducție a comunismului în secolul XX și înainte a fost această șansă de a face pe suporterii săi complici la un proiect de recondiționare a condiției umane. Și asta nu e ceva care dispare.
Viorela Proca (Deveselu, Olt): Ce ne puteți spune despre problema caselor trecute abuziv în proprietatea statului? Vă adresez această întrebare deoarece, împreună cu doamna profesoară Marica Jeana de la Colegiul Național „Ioniță Asan”, am realizat o statistică din care a rezultat că în Caracal, în jurul anilor 1950, peste 100 familii au suferit din această cauză.
Cristian Vasile: Legat de această problemă, menționam cu regret mai devreme că suntem doar o comisie care a produs efecte simbolice mai degrabă decât efecte practice. Eu vreau să revin asupra unei alte probleme, enunțate mai înainte, cu atât mai mult cu cât întrebarea domnișoarei îmi oferă ocazia să reiau cele spuse despre unul dintre puținele succese ale noastre. În custodia Arhivelor Naționale a ajuns și un fond care se cheamă Decretele Consiliului de Miniștrii. E vorba în aceste decrete și de exproprierile de case naționalizate. În baza Legii 10/2001 zeci de mii (dacă nu chiar sute de mii de oameni) și-au revendicat casele, terenurile, alte imobile naționalizate sau confiscate în mod abuziv. Prezența acestui fond la Arhivele Naționale și existența acolo a unei conduceri favorabile cercetătorului, cetățeanului, în general (pentru că acolo nu se prezintă doar cercetători din domeniul istoriei sau politologiei, ci și simplii cetățeni care sunt puși pe drumuri de primării și de comisiile primăriilor care le spun că actele lor de revendicare a caselor naționalizate sau a terenurilor confiscate sunt incomplete), garantează că acești oameni se apropie de dreptatea pe care o merită. Aș ma
i vrea să spun un lucru legat de ce s-a discutat mai înainte. Eu propun, dacă tot cădem de acord asupra criteriul obligativității unui manual, să vorbim de crimele totalitarismelor din secolul al XX-lea, adică de Holocaust și de Gulag, să nu facem nicio diferențiere. Dar rămâne, în continuare, să vedem în ce măsură vorbim de un manual opțional sau de un manual obligatoriu. Este o chestiune în dezbatere și trebuie discutată.
Dennis Deletant: Ei bine, ceasul nu ne iartă. Vreau să le mulțumesc participanților noștri, mai ales celor invitați din prezidiu și dumneavoastră care ați ascultat cu multă răbdare și, în mod deosebit, elevilor care au pus întrebări.
din volumul Școala Memoriei 2008, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2009
