Memoria ca forma de justitie
Ati fost prezenta in parlament la 18 decembrie, cand presedintele Traian Basescu a condamnat comunismul. Cum va explicati reactia foarte violenta a PRM?
Eu cred ca misterios, impresionant si tulburator nu este faptul ca PRM a reactionat asa. La urma urmei, PRM a reactionat previzibil. Ceea ce m-a tulburat cu adevarat a fost felul in care PRM a beneficiat de structurile parlamentului: de presedintele Senatului, care nu a facut nimic pentru a opri scandalul, de faptul ciudat ca presedintele Camerei Deputatilor a lipsit, desi era o reuniune a ambelor Camere, deci cred ca trebuia sa se gaseasca si el la prezidiu. Ceea ce m-a uimit nu a fost reactia PRM, a fost lipsa de reactie a partidelor democratice din parlament. Mi s-a parut de neinchipuit ca nici unul dintre parlamentarii pe care-i vedeam in staluri nu si-a folosit dreptul de a interveni si de a reactiona la ceea ce se intampla acolo. Aveau aerul ca asista la un spectacol care nu-i priveste, caruia ii sunt cel mult spectatori: faptul ca societatea civila – care insistase pentru ca acea condamnare a comunismului sa aiba loc – si presedintele tarii – care se lasase convins – erau insultati si chiar molestati nu era problema lor.
O hartie de turnesol
Condamnarea comunismului a fost un gest simbolic, o reverenta facuta victimelor comunismului, sau trebuie sa aiba mai degraba consecinte in planul politicii actuale imediate?
A fost deocamdata un gest simbolic caruia scandalul pe care l-a generat in parlament i-a subliniat semnificatia. Consecintele pe care ar trebui sa le aiba sunt cuprinse in recomandari. Daca ele vor deveni realitate, acest Raport va duce la schimbarea in niste puncte esentiale a vietii publice si a societatii romanesti. Daca acest lucru nu se intampla, va ramane un moment simbolic extrem de important, mai ales prin faptul ca a functionat ca o hartie de turnesol. Raportul si prezentarea concluziilor sale au functionat ca un revelator la care societatea romaneasca s-a dovedit mult mai incarcata de comunism rezidual decat imi imaginam eu, care am o perspectiva destul de pesimista in aceasta privinta.
S-a spus ca importanta Raportului ar consta si in aceea ca faciliteaza o reforma morala a clasei politice.
Vi se pare ca ceea ce s-a intamplat de atunci incoace ar dovedi asa ceva?
Nu. Tocmai ca persoanele mentionate critic in Raport, ma refer la Ion Iliescu, la C.V. Tudor, sunt cele care practic de cateva saptamani domina ecranele televizoarelor, se afla intr-o ofensiva politica incredibila.
Deocamdata, condamnarea comunismului a facut sa intre in alerta fortele si structurile de extractie comunista din societatea romaneasca, care s-au simtit atacate si care se apara cu o vitalitate nelinistitoare.
Cresterea activismului politic al PSD si al PRM, revenirea in forta a lui Iliescu la conducerea PSD, ca presedinte onorific, au fost determinate de Raport si de toata aceasta dezbatere privind condamnarea comunismului? Exista o legatura cauza-efect?
in anumite cazuri este greu de spus daca este vorba numai de o reactie politica sau si de propria salvare. Exista personaje active in viata noastra politica care, prin trecutul lor, mai indepartat sau mai recent, figureaza in Raportul Comisiei prezidentiale si care sunt amenintate de procese penale, deci e posibil sa fie vorba chiar de niste reactii de aparare strict personale. Dar nu asta este important.
Mirarea mea este de ce PSD, prin fortele lui mai tinere, care sa zicem ca sunt reprezentate de actualul lui presedinte, nu a profitat de acest moment al condamnarii comunismului pentru a-si desprinde coada de soparla preistorica. O minima inteligenta politica ar fi trebuit sa-i faca sa aclame acest Raport – in care liderii social-democratiei interbelice care au pierit in inchisorile comuniste sunt mentionati pe larg printre victime -, pentru a se putea revendica de la traditiile social-democrate adevarate.
Nu numai ca nu s-au revendicat. Geoana, actualul presedinte al PSD, chiar s-a delimitat de traditiile PSDR, ale social-democratiei romanesti. Adrian Nastase a avut abilitatea sa se revendice de la acea social-democratie, pe cand Mircea Geoana, nu.
De fapt, PSD a facut cativa seriosi pasi inapoi condamnand condamnarea comunismului si a dat dovada de o uimitoare lipsa de intuitie si de adecvare la contextul politic actual.
Presedintele Basescu n-a retinut in mesajul de condamnare si recomandarea din Raport privind adoptarea Legii lustratiei. Nu demult, presedintele Basescu afirma ca lustratia ar fi fost buna acum 16 ani si ca astazi nu se mai poate face. Credeti ca lustratia ramane actuala, la 17 ani de la despartirea violenta de Ceausescu?
Ea ramane actuala si necesara atata timp cat clasa politica si toate structurile pe care ea se sprijina contin un numar de personaje lustrabile. De altfel, tot ceea ce discutam noi acum – reactia din parlament, felul in care se reactioneaza la Raport in mass-media patronate de aceeasi categorie – dovedeste ca societatea romaneasca are nevoie de o lustratie.
Va exista vointa politica? In parlament exista un proiect de lege.
Ma indoiesc ca aceia care erau in sala, participand si asistand impasibili la scandalul de acolo, ar vota candva o lege a lustratiei, sub incidenta careia, de altfel, nu putini dintre ei ar cadea.
Da, dar totusi e un proiect asumat de PNL. Bogdan Olteanu a dat in repetate randuri asigurari ca va fi promovat.
Sa dea Dumnezeu! Eu sunt convinsa ca este in continuare necesara. Asa cum n-am fost de acord, in ianuarie 1997, ca Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara este depasit, nu sunt convinsa ca el ar fi depasit nici acum. De altfel, Legea lustratiei nu este decat formularea in termeni juridici a Punctului 8 al Proclamatiei.
Care sunt cele mai importante recomandari ale Raportului care pot fi neintarziat puse in practica?
Eu nu pot sa va raspund decat din perspectiva mea de om care am pornit sa realizez, impreuna cu colegii mei, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Acesta este format dintr-un muzeu si dintr-un centru de studii, dar scopurile – atat ale muzeului, cat si ale centrului de studii – sunt de fapt educative. Memorialul este, cum se scrie de atatea ori in presa internationala, o institutie unica in felul ei, pentru ca este in acelasi timp de muzeografie, de cercetare si de educatie. Deci, pentru mine, prima dintre recomandari ar fi sa se revizuiasca programa scolara si sa se introduca – prin ore obligatorii – studiul represiunii comuniste. In masura in care generatiile tinere ar intelege despre ce a fost vorba si ce au trait parintii si bunicii lor, consecintele ar fi nu numai morale si intelectuale, dar si politice. In plus, este un lucru care se poate face relativ simplu. Pentru ca, daca ajungem sa vorbim despre recomandari si daca le luam pe rand, ne vom da seama ca foarte multe dintre ele au nevoie de votul parlamentului ca sa devina realitati; ar insemna ca lucrurile sa dureze foarte mult, chiar daca toti parlamentarii ar fi de acord, ceea ce nu este nici pe departe cazul. Ma gandesc nu numai la Legea lustratiei, ci si la alte recomandari, cum ar fi declararea crimelor comuniste drept crime contra umanitatii. Sau desfiintarea prin lege a condamnarilor politice, care au fost doar amnistiate. Sau scaderea la nivel minim a pensiilor celor vinovati. Sau interzicerea insemnelor si simbolurilor comuniste, asa cum s-a procedat in cazul celor naziste… Ei bine, introducerea in programa scolara nu ar avea nevoie de un proces legislativ. Ar fi suficienta o simpla comisie a Ministerului Educatiei si o dezbatere publica.
Credeti ca PSD si PRM nu vor protesta, nu vor incerca sa impiedice introducerea in programa scolara a unui curs, fie si optional, despre regimul comunist?
Deocamdata ministrul Educatiei nu este nici din PSD, nici din PRM si, totusi, o comisie care lucreaza tocmai in aceste zile la analizarea si revizuirea unor manuale scolare nu-si pune problema sa ia in seama aceasta recomandare citita de presedintele tarii in parlament. Si asta, desi Alianta D.A., formata dintr-un partid liberal si unul popular, ar avea interesul sa faca acest lucru.
Alianta D.A. mai functioneaza?
Parerea mea e ca va fi obligata sa functioneze in continuare.
Si toata aceasta criza politica credeti ca nu va duce la un divort?
In general oamenii – si, din pacate, oamenii politici intr-o masura mai mare decat ceilalti – sunt condusi de interese personale. Dar, pentru ca viata politica a unei tari sa fie functionala, trebuie totusi ca in cadrul ei – dincolo de interesele personale si de partid (dar partidele nu sunt la noi decat insumarea unor interese personale) – sa fie luat in considerare si interesul public, chiar daca nu primeaza. Daca acest lucru nu se intampla mai devreme sau mai tarziu, totul se prabuseste, cu tot cu oamenii politici si grupurile de interese care au generat dezastrul. In lipsa totala a coeziunii reprezentate de interesul public, totul “se taie ca o maioneza”, ca sa folosesc o expresie de bucatarie politica. Ei bine, criza de acum a fost declansata fara ca interesul public sa fie luat in considerare. Eu sunt convinsa ca ea va fi depasita nu numai pentru ca interesul public si interesul national cer ca guvernarea sa continue, pentru a reusi sa creeze programele de absorbire a fondurilor europene, ci si pentru ca egoismul si lacomia ar deveni sinucigase. Nu responsabilitatea, ci spiritul de conservare va asigura continuarea.
Nu exista pericolul revenirii PSD si PRM?
Tocmai pentru ca acest pericol exista, Alianta D.A. va ramane sa functioneze. Vi se pare ca increderea mea in logica ar putea fi, ca si in alte cazuri din trecut, o forma de naivitate?
Baza de date a Memorialului Sighet
Vreau sa ne intoarcem la concluziile Raportului. Raportul, in forma tiparita de Comisie, e foarte critic la adresa arhivelor din Romania. Arhivele au avut o miza foarte mare in acesti 17 ani, dovada si incrancenarea cu care PSD a tinut blocate usile arhivelor. Credeti ca s-ar putea crea o majoritate in parlament pentru a schimba regimul arhivelor?
Sincera sa fiu, nu acum. Dupa cum vedeti, naivitatea mea are si ea limite.
Cat de credibile mai sunt atunci cercetarile de istorie recenta, cata vreme nu ai acces neingradit la arhive?
Nu ma indoiesc ca accesul la arhive va veni in cele din urma si ca el va largi infinit cunostintele noastre de istorie recenta. Asta nu inseamna ca – incomplete cum sunt – cercetarile care exista pana acum nu sunt corecte si rezultatele lor nu sunt cutremuratoare. Noi stim acum ca exista peste 600.000 de detinuti politici condamnati. Carora li se adauga 200.000 de “retinuti administrativ” (fara proces), zeci de mii de oameni trimisi in domiciliu obligatoriu (stramutati, deportati sau dusi acolo ca sa-si completeze pedeapsa). Sute de mii de tarani – ei sunt si cei mai numerosi, peste 25% din totalul condamnatilor – au fost arestati pentru motive asa-zis economice (neplata cotelor, neducerea granelor la aria comuna, “sabotaj”, altfel spus refuzul colectivizarii…). Mai adaugati peste o jumatate de milion de tineri cu “origine nesanatoasa”, care erau recrutati in detasamentele de munca ale armatei, “la lopata”. Sa nu uitam nici de cei 150.000 de prizonieri luati de Armata Rosie intre 23 august si 13 septembrie 1944, cand s-a semnat Conventia de Armistitiu la Moscova. Nici de refugiatii basarabeni si nord-bucovineni obligati sa se “repatrieze” in URSS. Nici de “frontieristii” arestati sau ucisi. De femeile moarte in urma aplicarii draconicului decret al interzicerii avorturilor, din 1966. In total, cifra victimelor directe se ridica la 2 milioane. Cum si familiile erau puse la index, numarul victimelor indirecte se dubleaza sau tripleaza. Daca ordinul de marime al acestor victime este indubitabil, cifrele mai amanuntite ar aparea odata cu liberalizarea arhivelor. Si n-ar fi, in nici un caz, mai mici… In privinta mortilor din detentie, noi, la Sighet, am reusit, de exemplu, sa avem o lista de 12.000 de nume, verificate din doua surse. Este cu siguranta nu numai incompleta, ci si infinit mai redusa decat cea reala, care ma indoiesc ca va putea fi reconstituita in intregime candva, pentru ca metodele de stergere a urmelor erau subtile si perverse. De aici, dificultatea extrema a numaratorii. Dar chiar si numai ce exista acum este suficient pentru condamnarea regimului comunist ca ilegitim si criminal.
La Sighet stiu ca planuiti o conferinta internationala. Imi amintesc de o declaratie a ministrului de Externe, din 27 ianuarie 2006, la Strasbourg, unde propusese Romania ca loc de desfasurare a primei conferinte de condamnare a comunismului.
Sper din toata inima ca aceasta conferinta va avea loc. Nu pot sa-mi inchipui ca o asemenea propunere facuta intr-un for atat de inalt de catre o tara serioasa nu va fi realizata. Mi se pare normal ca Romania sa foloseasca in avantajul ei faptul ca aici s-a creat in 1993 primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume. Abia in urmatorii ani s-au creat altele mai mici, in Tarile Baltice, apoi la Budapesta, Praga, la Perm, in Urali. La Varsovia este unul in proiect. La Washington proiectul din 1993 (ca al nostru) a esuat. Memorialul de la Sighet e recunoscut pe plan international si a pornit de la inceput sub egida Consiliului Europei. Romulus Rusan si cu mine am propus Consiliului Europei acest proiect si a fost luat sub egida sa.
Academia Civica , Memorialul erau printre foarte putinele institutii care se ocupau serios de cercetarea perioadei comuniste. Dintr-o data, toti vor sa faca cariera in cercetarea comunismului. Deocamdata ce vad sunt mai mult frictiuni, orgolii nemasurate care se ciocnesc.
imi pare bine ca observati si dvs. Noi simtim, in ultimul timp, mai ales dupa momentul din parlament, ca exista tendinta de a fi atacati din doua parti. Pe de o parte, cei care sunt deranjati de condamnarea comunismului ne considera responsabili pe drept cuvant de aceasta: avem la activ 14 ani de eforturi in domeniu. Pe de alta parte, sunt deranjati de noi si au tendinta sa ne minimalizeze si sa ne marginalizeze cei care cred ca se poate face o cariera profitabila din condamnarea comunismului. Ceea ce duce la tot felul de propuneri. Nu e nimic rau in faptul ca se propun noi muzee. Dar nu mi se pare normal ca noile propuneri sa nu se raporteze niciodata la Memorialul de la Sighet, o institutie pilot, care a fost o premiera mondiala si care figureaza printre primele trei locuri la Memoriei europene, alaturi de Memorialul de la Auschwitz si Memorialul Pacii din Franta. Sper ca muzeele care se vor face in Bucuresti si in alte orase sa nu reinventeze roata, sa nu duca la negarea a ceea ce s-a facut pana acum. Totusi, noi existam de 14 ani. De 14 ani – desi, ciudat, nu figuram in lista muzeelor din Romania, publicata in Monitorul Oficial in 2003 – despre noi se scriu articole elogioase in reviste din strainatate. Muzeul a fost vizitat de sute de mii de oameni, 40% din ei straini. Facultati prestigioase din Europa isi trimit studentii pentru stagiile de istorie la Sighet. Din pacate, tocmai in tara suntem mai putin cunoscuti. “Nu avem presa”, cum se spune (daca n-ar fi existat Memorialul Durerii al Luciei Hossu-Longin, revista 22 sau suplimentul aldine, am fi ramas o “terra incognita” in propria tara).
Este greu sa construiesti ceva la 600 km distanta? Memorialul este, totodata, un centru de cercetari…
Intr-adevar, Memorialul nu este doar Muzeul de la Sighet, nu este doar o colectie de obiecte si de exponate, aflate intr-o inchisoare “stalinista”, cum se spune curent. Este si Centrul de Studii (condus de Romulus Rusan) din Bucuresti, unde se intocmeste, pe baza a 90.000 de biograme (fise de incarcerare), recensamantul populatiei concentrationare. Centrul de Studii are 5.000 de ore de inregistrari de istorie orala (care se afla in copie si la Hoover Institution din Statele Unite) si a editat 60 de volume totalizand aproape 20.000 de pagini. Capitolele despre represiune din Raportul Comisiei prezidentiale s-au facut in mare parte pe baza acestor cercetari, ele au fost practic imprumutate din baza noastra de date. Si nu trebuie uitat ca toate aceste eforturi sunt facute de o institutie apartinand societatii civile, o institutie saraca si extrem de austera, bazata pe devotamentul membrilor ei. Exista o lege votata in 1997 in Parlamentul Romaniei, prin care Memorialul a devenit obiectiv de importanta nationala. Dar banii obtinuti de la buget prin aceasta lege abia pot sa acopere punerea in valoare si functionarea propriu-zisa a Muzeului, intretinerea si incalzirea, ca si salariile (care, in treacat fie spus, sunt toate, de sus pana jos, sub media pe economie). Cei care vin la noi o fac mai mult din pasiune si sufletism. (Ma gandesc la tinerii nostri colegi, istorici si sociologi, in primul rand la Ioana Boca.) Activitatile stiintifice le-am facut mai ales prin proiecte internationale: Scoala de Vara, simpozioanele, conferintele, cartile, care stiti cat de greu se fac si cat consum intelectual si nervos cer.
Atunci, de unde aceasta efervescenta a clonarii? Presupun ca nu vor sa copieze ascetismul cercetatorilor de la Academia Civica?
Observ in ultimul timp ca au aparut foarte multe proiecte. Sper sa fie serioase, sa nu fie un fel de a ingana lucrurile, sa nu fie un fel de a se face ca fac, ca sa nu se faca. Imi amintesc ca, atunci cand in 1994 Consiliul Europei a anuntat ca proiectul nostru a fost luat sub egida sa, la distanta de cateva luni au aparut doua sau trei clone in Romania, prefer sa nu dau nume. E usor sa faci planuri, dar e foarte greu sa le realizezi. In orice caz, cantitatea de munca care a intrat in Memorialul Sighet va trebui refacuta pentru fiecare din muzeele propuse. Nu-mi doresc, sincer, decat sa se ajunga la asta.
Era necesar raportul?
Ati fost rezervata in momentul infiintarii Comisiei. Ati considerat, ca multi altii de altfel, ca presedintele Basescu nu mai are nevoie de o alta comisie, pentru ca pe piata exista mii de volume de marturii despre ce s-a intamplat si, in plus, am trait sub comunism, stim ce s-a petrecut. La incheierea misiunii Comisiei, cand vedeti acest Raport de 650 de pagini, v-ati schimbat opinia? Considerati ca a fost utila aceasta Comisie si redactarea unui raport?
Cred si acum ca acel fel de a raspunde “vreau dovezi” era nefiresc si socant pentru niste oameni care au trait sub comunism. in acelasi timp, pentru ca exista Raportul Comisiei Wiesel, care studiase celalalt totalitarism, nazismul, dupa parerea mea, paralelismul creat este benefic. Raportul Comisiei prezidentiale a sistematizat cu seriozitate cercetari mai vechi, formuland concluzii si recomandari, iar faptul ca exista precedentul unor recomandari care s-au realizat sau sunt in curs de realizare in cazul Raportului Wiesel va trebui sa duca, si in cazul Raportului Tismaneanu, la transformarea in realitati a acestor recomandari.
V-ati asteptat ca aceasta Comisie si presedintele ei, Vladimir Tismaneanu, sa fie atat de contestati de unele publicatii care, surprinzator, au facut cariere in a sustine programe anticomuniste, antisecuriste?
Felul in care Raportul este contestat – as zice pentru calitatile, nu pentru defectele lui – mi se pare in acelasi timp straniu si previzibil. Tot ce se intampla dovedeste cat de multi sunt deranjati de condamnarea comunismului si ne da o fisa de temperatura reala a societatii romanesti. Dupa cum dovedeste cat de actuala era necesitatea condamnarii.
Nu vorbesc de Iliescu sau de Vadim Tudor, ci de publicatii care au fluturat un stindard antisecurist. Pana la urma, atacurile venite din partea acestor publicatii au fost mult mai puternice, mai dure, mai sub centura.
Nimeni nu striga “hotul!” mai tare decat hotii. in orice caz, tot timpul, dupa decembrie ‘89, cea mai mare problema a societatii romanesti a fost aceea de a tine piept organizarii confuziei. Tot timpul a existat un amestec bine dozat al adevarurilor si minciunilor, al victimelor si vinovatilor, pentru ca nimeni sa nu mai inteleaga ce este bine si ce este rau. Specialistii in dezinformare de pe vremuri, care lansau zvonuri si scriau rapoarte, au acum la dispozitie pagini de ziare, cei ce se ocupau de spargerea anturajelor ii acuza acum de colaborare cu Securitatea pe cei ce au luptat pentru deconspirarea Securitatii s.a.m.d. in cadrul acestui proces postdecembrist extrem de savant programat, au existat si anticomunisti construiti in laborator. Acest moment al condamnarii comunismului a fost un moment al adevarului.
Spuneti ca au fost construiti in laborator. Cine i-a construit, in ce laborator?
Imi cereti prea mult. Dar sentimentul meu este ca exista inca si au existat si in ultimii 17 ani asemenea laboratoare, care au continuat sa foloseasca experienta fostelor servicii.
Dar in folosul cui contesta ei? Cine are de castigat in Romania? Iliescu?
Iliescu nu este decat un simbol. Iliescu este doar numele unei intregi categorii de oameni si de idei care: “trebuiau sa poarte un nume”, vorba poetului. Se spune Iliescu, dar de fapt este vorba de infinit mai multi, nu numai de o persoana, de structuri care au ramas ingropate, care nu au fost demantelate si care au reactionat violent la aceasta condamnare, pentru ca se simt amenintate, chiar daca numai intr-un mod simbolic. Doar in masura in care recomandarile vor deveni realitati, ele vor fi cu adevarat puse in discutie.
Credeti ca Basescu, ca politician, a calculat corect ce castiga, ce pierde, pentru ca, in momentul in care condamni comunismul in parlament, automat deranjezi aceste structuri?
Parerea mea este ca, fiind un politician nu numai cu fler politic, ci si cu intuitie de jucator (in sensul jocului de bridge sau poker), si-a dat seama ca, prin condamnarea comunismului, va avea mai mult de castigat, nu numai in plan international, si a optat. Nu stiu insa in ce masura a optat doar pentru momentul declarativ sau s-a gandit si la felul in care ar putea fi transpuse recomandarile in realitati capabile sa transforme realitatea. Sa nu uitam ca, in ianuarie 2006, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a votat condamnarea comunismului, dar nu si recomandarile care ar fi transformat vorbele in fapte.
Aratam destul de urat, daca e sa luam ca referinta momentul 18 decembrie 2006, momentul citirii in parlament a Raportului.
Sa stiti ca, in general, comunismul arata destul de urat. Societatile postcomuniste sunt desfigurate atat de implozia propriilor mentalitati, cat si de contactul cu liberalismul occidental, de la care n-au invatat lucrurile cele mai bune. Uitati ce s-a intamplat in toamna in Ungaria, cat de tulburi sunt relatiile in landurile est-germane. In Slovacia sau Cehia sunt societati impartite simetric-maniheist. Iar Polonia vi se pare ca arata mai bine? Scandalurile si loviturile sunt la fel de violente si acolo. Si in Polonia, de-abia acum se pune pentru prima oara serios problema despartirii apelor de uscat si reactiile sunt la fel de puternice.
Suntem in UE, in NATO. Aceste reziduuri mostenite din timpul comunismului cand vor disparea? Avem nevoie ca aceste recomandari sa fie traduse in practica. Dar asta nu inseamna ca vor disparea imediat. E o chestiune de biologie. Trebuie sa treaca o generatie?
Acesta ar fi cel mai simplu raspuns. Dar nu cred ca acesta este raspunsul.
Intre timp, s-au clonat noile generatii, oameni care sunt, unii, la fel de hidosi precum cei din generatia comunista.
De asta v-am spus ca lucrul cel mai important ar fi sa se introduca in scoli aceste adevaruri. De-asta, din tot ce am facut la Sighet, Scoala de Vara mi se pare cea mai determinanta. Anul acesta va fi cea de-a X-a editie, ceea ce inseamna ca vor fi trecut prin ea 1.000 de adolescenti, dintre care, cei din prima editie traisera in comunism pana la 6-9 ani. La editia din 2007, vor participa cei nascuti, aproape toti, dupa 1989. Sunt niste tineri care inteleg pe ce lume sunt, pentru ca numai intelegand lumea de dinainte poti sa intelegi lumea de acum, ca si pe cea care va veni. Ceea ce nu e putin lucru, chiar daca este vorba despre o elita redusa ca numar la scara intregii tari. Ei bine, daca se va introduce in scoala studiul represiunii comuniste, desigur, nu toti tinerii vor deveni niste pasionati, nu toti vor intelege perfect totul, dar, in mod evident, ceva se va schimba in societatea romaneasca. Memoria va functiona ca o forma de justitie. Daca, printr-o minune, toate recomandarile din Raport ar deveni brusc realitati, societatea romaneasca s-ar transforma moral aproape de la un an la altul. Din pacate, nu cred ca aceasta minune se va intampla fara ca societatea insasi sa lupte, punct cu punct, pentru fiecare recomandare. Si, in acest sens, sper din toata inima ca vom reusi sa organizam dezbateri publice despre ce trebuie facut.
Interviu realizat de Armand Gosu
26 ianuarie 2007
Revista 22, nr. 882, www.revista22.ro
