Butada atribuită lui Stalin – „un om ucis este o tragedie, un milion – o simplă statistică“ – este, de obicei, folosită ca mostră a cinismului operaţiunilor criminale de anvergură care au sacrificat populaţii nevinovate şi au asigurat liniştea călăilor totalitari.
Printre aceste operaţiuni, tipic bolşevice, s-a numărat, în România, deportarea, în noaptea de 17/18 iunie 1951, a 44.000 de locuitori din zona de frontieră cu Iugoslavia, în vederea creării unui cordon sanitar între cele două sfere de influenţă din cadrul Kominformului – cea sovietică, a lui Stalin, şi cea balcanică, a lui Tito. Nu se cunosc încă documente din care să rezulte originea acestui act genocidar. A fost el impus de Stalin ucenicilor de la Bucureşti (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici)? Sau a fost iniţiativa acestora din urmă, în vederea stăvilirii rezistenţei din munţi şi a exodului peste Dunăre al „duşmanilor de clasă“ interni? Sau, poate, era o măsură de prevenire a unor eventuale atacuri americane (evident, iluzorii) dinspre Iugoslavia lui Tito? Stilul deportării a fost, fără discuţie, unul de tip sovietic. Aşa cum, în trecutul apropiat, Stalin deplasase popoare întregi în locuri cât mai depărtate de vatra lor istorică (tătarii, cecenii, balticii, basarabenii şi bucovinenii), infiltrând în locul rămas liber populaţii rusofone, comuniştii români au sperat în 1951 să poată distruge „reacţiunea“ din Banat şi Mehedinţi (două dintre grânarele greu colectivizabile ale ţării), mutând-o în stepele pustii şi neprietenoase ale Bărăganului. Scopul nu a fost până la urmă atins, pentru că hărnicia deportaţilor a depăşit toate greutăţile.
Şi-au refăcut acolo gospodăriile, iar spiritul tolerant, ţărănesc i-a făcut solidari şi i-a înfrăţit: români bănăţeni, mehedinţeni, basarabeni, bucovineni şi aromâni, germani, sârbi, bulgari şi unguri au transformat închisoarea sub cerul liber într-un falanster sustras duşmăniei etnice şi luptei de clasă din războiul rece dunărean.
De altfel, după 5 ani de surghiun, deportaţilor li s-a permis să se reîntoarcă în locurile de unde fuseseră smulşi. Au găsit totul schimbat – casele rechiziţionate, pământurile colonizate, autorităţile neprietenoase – şi au început, pentru a doua oară, viaţa de la capăt.
Totuşi, în tranşeele acestei bătălii a războiului rece au rămas aproape 1.700 de morţi, în cimitirele înjghebate la marginea celor 18 noi localităţi pe care le creaseră în Bărăgan. În următorii 9 ani, satele fantomă au fost umplute cu deţinuţi trimişi în „domiciliu forţat“, care au îngroşat şi ei numărul victimelor. În 1964, când şi aceştia au plecat, casele au căzut în paragină, iar cimitirele au fost arate cu tractorul pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume şi cereale sau transformate în sisteme de irigaţii. În lipsa oricărei urme materiale, listele pe care le publicăm reprezintă un material arheologic inestimabil, care vorbeşte despre genocidul comis, despre condiţiile inumane în care s-a trăit şi s-a murit. Vom întâlni numele unor ţărani şi meseriaşi, ale unor copii inocenţi şi ale unor pensionari paşnici, condamnaţi la exterminare lentă, prin foame şi frig, prin sete şi caniculă, deşi nu erau vinovaţi decât că locuiseră într-un ţinut de pe hartă înfierat de degetul călăilor. Vom întâlni printre morţi nou-născuţi de o zi şi bătrâni de 95 sau chiar de 100 de ani. „Sunt vârste la care se moare uşor, ar fi murit oricum“, îi simt gata să răspundă pe contestatarii genocidului; într-adevăr, numai că, în acest caz, tocmai neputinţa victimelor de a face rău cuiva demonstrează gratuitatea deportării şi agravează mobilul crimei.
Cartea este doar un capitol din dicţionarul general al victimelor din închisori, lagăre şi deportări, pe care îl pregătesc, de mai bine de doi ani, împreună cu patru colege de la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Apariţia acestui eşantion de nume, premergător dicţionarului, se explică prin interesul deosebit pe care impresionantul pomelnic l-a trezit cu ocazia prezentării – la Bucureşti, Timişoara, Drobeta-Turnu Severin şi Sighet – a expoziţiei Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan. Vizitatorii şi-au căutat în lungile coloane rudele, prietenii şi cunoscuţii, adesea comunicându-ne nume noi de morţi, de care nu aveam cunoştinţă, sau descoperind locul şi data morţii unor bunici pe care nu apucaseră să-i cunoască. Un al doilea motiv al editării cărţii constă din faptul că rata deosebit de mare a mortalităţii deportaţilor este confirmată de un material documentar indubitabil: pe de o parte, certificatele de deces de la oficiile stării civile din Bărăgan, pe de alta, registrele comunităţilor etnice şi confesionale din care făceau parte deportaţii (în mod special germanii bănăţeni).
Faptul că marea majoritate a numelor celor decedaţi este atestată oficial (în ciuda faptului că unele urme au fost totuşi şterse) ridică mult valoarea ştiinţifică a cărţii. Dar nu trebuie să uităm că documentele oficiale sunt dublate de un considerabil număr de mărturii personale, provenite fie din arhiva de istorie orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, fie din cercetarea temerară a domnului Cicerone Ioniţoiu sau a unor istorici locali. Nu putem să nu amintim şi documentarele făcute în Germania de comunităţile şvabilor repatriaţi, puse la dispoziţia noastră de profesorul Josef Wolf, de la reputatul Institut für Donau-Schwäbische Geschichte und Landeskunde din Tübingen.
Am indicat, în dreptul fiecărui nume, vârsta, locul naşterii, locul şi data decesului. Întrucât unii dintre copiii decedaţi au apucat să trăiască doar câteva ore sau zile, i-am grupat – pentru evitarea confuziilor – într-un capitol separat.
După fiecare nume am menţionat în paranteză sursele folosite. Dincolo de orice statistică, pomelnicul solemn al victimelor de acum şaizeci de ani este un document de istorie care merită descifrat cu atenţie.
* Argument semnat de Romulus Rusan la cartea Morţi fără morminte în Bărăgan (Fundaţia Academia Civică, 2011).