Prin sentinţa nr. 1091/25 iunie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara au fost pronunţate următoarele pedepse: Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu, Romulus Mariţescu zis Fert la moarte prin împuşcare; Aurel Vernichescu, muncă silnică pe viaţă; Gheorghe Popovici; Teodor Ungureanu, 20 de ani muncă silnică; Gheorghe Smultea, 20 de ani muncă silnică; Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ, 20 de ani muncă silnică; Petre Puşchiţă zis Liber, 15 ani muncă silnică; Gheorghe Luminosu, 10 ani închisoare corecţională. Cei condamnaţi la moarte au fost executaţi, dar aceeaşi soartă aveau să o aibă şi cei condamnaţi la detenţie, asasinaţi chiar împotriva prevederilor justiţiei comuniste.
Pentru a da o lecţie celor care se opuseseră sau care ar mai fi îndrăznit să se opună regimului comunist, autorităţile de la Bucureşti au decis organizarea unui proces exemplar la Timişoara. Problema a fost dezbătută atât la vârful conducerii Ministerului de Interne, Securităţii şi Ministerului Justiţiei, cât şi în Secretariatul CC al PCR. O anchetă deosebit de dură a avut loc la Timişoara, sub conducerea lui Alexandru Nicolschi, subdirector al Direcţiei Generale a Securităţi, tortura fiind folosită fără menajamente. În lotul trimit în instanţă au fost reuniţi 12 lideri şi partizani importanţi din formaţiunile distruse în iarna-primăvara anului 1949: Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Aurel Vernichescu, Ion Tănase, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Petre Puşchiţă zis Liber, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu, Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ, Romulus Mariţescu zis Fert şi Gheorghe Luminosu, cei mai mulţi dintre aceştia necunoscându-se dintre ei.
Procesul s-a desfăşurat la Tribunalul Militar Timişoara între 21-25 iunie 1949. Autorităţile au regizat o largă campanie propagandistică, care a inclus manifestaţii numeroase în oraşele şi satele Banatului, redarea procesului în ziare din toată România, exprimarea “mâniei poporului” prin telegrame având un conţinut asemănător, în care se cerea condamnarea la moarte a partizanilor.
De asemenea, împotriva familiilor celor implicaţi în rezistenţă au fost luate măsuri de o duritate rar întâlnită, mergând de la izolarea socială şi confiscarea averii până la deportarea în Dobrogea.
Organizaţiile Spiru Blănaru-Petru Domăşneanu, Gheorghe Ionescu-Spiru Blănaru:
Spiru Blănaru a devenit în toamna anului 1948 liderul uneia dintre cele mai importante formaţiuni de rezistenţă din Banat. Blănaru l-a avut o vreme ca adjunct pe comandorul Petru Domăşneanu. În special din cauza unor neînţelegeri, cei doi s-au despărţit, majoritatea oamenilor preferând să rămână alături de Blănaru. În ianuarie 1949, grupul Blănaru s-a unificat cu organizaţia constituită de notarul Gheorghe Ionescu în comuna Teregova. Grupul fost implicat în câteva acţiuni îndrăzneţe: atacarea postului de jandarmi din comuna Teregov (în noaptea de 12-13 ianuarie 1949) şi eliberarea unor membri ai rezistenţei arestaţi anterior, susţinerea unor confruntări dure cu trupele de Securitate trimise în urmărirea lor, cum s-a întâmplat în 21 februarie 1949 la Pietrele Albe.
Intervenţia autorităţilor a fost masivă, zona intrând practic sub controlul numeroaselor efective ale serviciilor represiune, care au impus un regim de teroare în sate. În cele din urmă insistenţele Securităţii au dat roade, foarte mulţi partizani şi susţinători fiind capturaţi în februarie şi martie 1949. Comandorul Petru Domăşneanu şi oamenii săi au fost prinşi în noaptea de 7-8 februarie 1949, fiind apoi capturat şi Spiru Blănaru. Gheorghe Ionescu a reuşit să se ascundă vreme de doi ani, fiind prins ulterior.
