posted in: „Das Meer der Bitterkeit“
27 aprilie 1962 – sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, cu participarea a 11.000 ţărani, consacrată încheierii colectivizării agriculturii, căreia ţărănimea i-a opus de fapt o rezistenţă înverşunată.
La plenara Partidului Muncitoresc Român din decembrie 1961, cu patru luni înaintea încheierii oficiale a colectivizării, Gheorghiu-Dej declara că în perioada maximei terori, în anii 1949-1952, au fost trimişi în judecată 80.000 ţărani, între care şi „ţărani muncitori”, dintre aceştia 30.000 fiind judecaţi în procese publice. Aceleaşi cifre le-a comunicat la Moscova, în octombrie 1961, în cuvântarea ţinută la Congresul PCUS.
Numărul acestora este în realitate mult mai mare, iar arestările şi procesele au continuat şi după înlăturarea „deviaţioniştilor” din iunie 1952. Din documentele Procuraturii R.P.R. trimise Comitetului central al PMR în anul 1960 rezultă că numai între anii 1950-1953 au fost condamnaţi 89 401 ţărani „pentru neîndeplinirea planului de cultură (adică nepredarea cotelor), dar şi alţi 80 007 pentru infracţiuni încadrate în articolul 183/1949: nedezmiriştiri, refuzul de a ieşi la lucru, furtul din avutul obştesc, speculă, practicarea ilegală a meseriilor şi comerţului sau… nestropitul pomilor şi viei, nevăruitul pomilor etc.
Evident că arestările au continuat şi după 1952, mai ales în anii 1958-1962, când ofensiva pentru colectivizare s-a reluat, iar rezistenţa ţăranilor a fost pe măsură.
Din statistica efectuată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului pe 93.000 fişe matricole penale rezultă că din totalul sentinţelor emise de tribunalele militare un sfert (24,9%) erau aplicate ţăranilor.
După „originea socială”, 44,9% dintre condamnaţi erau ţărani mijlocaşi, 31% ţărani săraci, 17% chiaburi.
Marea majoritate (70,2%) erau neîncadraţi politic (fără partid), argument zdrobitor în favoarea faptului că era vorba de procese împotriva dreptului de proprietate şi a libertăţii de iniţiativă.
(din expoziţia Recviem pentru ţăranul român. Ţăranii şi comunismul, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, 2009)
Ţăranii şi comunismul
Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii şi ruşii, cu secetele şi inundaţiile, cu „birăii” şi activiştii, cu birurile şi cotele. Au fost mereu învinşi şi învingători, căci sacrificiul lor a hrănit mereu continuitatea istoriei.
Lupta cu comuniştii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a luat distrus nu numai vieţile, ci şi rădăcinile. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut definiţia. Şi-au luat lumea în cap venind la oraş şi lăsând pământul şi gospodăria pe capul femeilor şi copiilor, iar recoltarea în seama studenţilor şi soldaţilor. Cei rămaşi la lucrul câmpului au început să „fure” din avutul obştesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forţa).
Astăzi, jertfa ţăranilor răsculaţi în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmeriţele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantinopolului. Aşa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea de care urma să vină, ţăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca nişte martiri fără aureole. Răpuşi de glonţ sau de ideologie, sunt cele mai numeroase şi inocente prăzi ale comunismului.
(Romulus Rusan, 2009 – expoziţia Recviem pentru ţăranul român. Ţăranii şi comunismul, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, 2009)