4 martie 1977: la orele 21 şi 22 minute se produce unul dintre cele mai puternice cutremure de pământ înregistrate în ultimul secol în Europa (cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter) cu o durată totală de aproape 50 secunde. Seismul a provocat mari distrugeri şi avarii în Bucureşti şi în 9 judeţe ale ţării. Se înregistrează 1570 morţi şi 11.300 răniţi. Se prăbuşesc sau sunt grav avariate 32.900 locuinţe. Sunt distruse sau avariate 763 unităţi economice. Pierderile materiale se ridică la 10 miliarde lei
in ROMULUS RUSAN, ROMÂNIA ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE. Scurtă cronologie a evenimentelor, instituţiilor şi mentalităţilor (1945-1989), Colecţia Ora de istorie, Fundaţia Academia Civică, 2008
Prezentăm în rândurile următoare un fragment din mărturia arhitectului Şerban Popescu-Criveanu, care în perioada 1968-1990 a lucrat la Institutul Proiect Bucureşti, secţia de Sistematizare, despre modul în care puterea comunistă a utilizat cutremurul din 1977 ca pe un pretext de transformare a arhitecturii bucureştene după un nefast proiect megalomanic.
Şerban Popescu-Criveanu: „Cutremurul din 1977 a zdruncinat nu numai pământul şi clădirile, ci şi mintea oamenilor, căci a fost o traumă foarte puternică pentru foarte multă lume, îngrozitoare traumă pentru foarte mulţi oameni…. Ideea de a se face un nou centru a apărut multora, şi aşa era şi prezentată de Ceauşescu şi camarila lui, ca fiind o expresie a triumfului vieţii noastre noi asupra forţelor oarbe, oculte care ameninţa pământul ţării, în sensul cel mai general, ci şi orânduirea… Iată că atacau până şi fundamentele construcţiei noastre socialiste. Adică era o idee foarte completă a cărei materializare urma să se facă printr-un ansamblu de construcţii care să glorifice, cum să spun, marile realizări pe care ţara asta sub conducerea cui ştim… Ideea asta este, să ştiţi, ideea tuturor dictatorilor, trebuie să lase semnul pe suprafaţa oraşelor”.
(Fragment din interviul nr. 1557 din AIOCIMS cu arhitectul Şerban Popescu-Criveanu, realizat de Raluca Popa, la 9 iulie 2002.)
