(18 februarie 1882, Topoloveni, Argeș-5 februarie 1963, închisoarea Râmnicu Sărat)
Ion Mihalache a murit în noapte de 4/5 februarie 1963.
În procesul-verbal semnat de medicul Aurel Dumitrescu se consemna că în cursul zilei de 4 februarie 1963, Mihalache a intrat „în stare comatoasă”, decedând ,,la orele 2.10 noaptea”, drept cauză a morţii fiind menţionată „insuficienţă circulatorie cerebrală – edem cerebral”. A doua zi, decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al oraşului Râmnicu Sărat la nr. 35/963, iar la 14 februarie s-a aprobat comunicarea decesului familiei.
Tot din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”.
Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.
Corneliu Coposu: Ion Mihalache a stat multă vreme deasupra celulei mele. O perioadă de timp, cam în deceniul al cincilea, pe la început, puteam să comunic printr-un fel de alfabet morse cu el. Cunoștea un singur alfabet de bătăi în perete, fiecare literă reprezenta o bătaie în plus. A, o bătaie, B două, vă închipuiți că la Z erau 24 de bătăi – un sistem de comunicare foarte dificil. Era singurul pe care-l pricepea, și am reușit să schimb cu el câteva fraze și să îi răspund după un efort de o jumătate de zi. „Niculina e sănătoasă.” Era vorba de soția lui. Și a priceput, exista un semnal de întrerupere a comunicației și altul de OK. După aceea, slăbindu-i auzul, nu s-a mai putut ține legătura cu el. Protestele le făcea cu o voce foarte sonoră, exact în momentul schimbării de gardă, când, datorită mișcării, celulele scăpau de sub supraveghere. Atunci venea în dreptul ușii și, cu o voce puternică, protesta. Așa am aflat că patriarhul Justinian Marina a fost la el în celulă, încercând să-l convingă să dea o declarație de blamare a lui Maniu.
Am auzit din celula mea cum a strigat: „A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!” Urma deschiderea celulei, bătaia administrată de gealat, și totul reintra în liniște și în normal, încă o dată a protestat, de data aceasta vizitatorul care a încercat să-l convingă pe Mihalache să dea o declarație salvatoare pentru el a fost Ghelmegeanu. Refuzul și strigătele lui au fost imediat potolite prin bătaia administrată de gardieni. A avut o comportare foarte demnă până în ultimul moment al vieții. În ultima fază nu se mai putea mișca decât cu foarte mare greutate; după aceea a paralizat și, în scurtă vreme, s-a prăpădit.
Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundația Academia Civică, 2014
Ion Diaconescu: …doamna Mihalache, după ce s-a eliberat (…) s-a apucat și a făcut o cerere, știind de la noi că Mihalache a murit acolo (la Râmnicu Sărat, n.ed.), să i se predea osemintele lui bărbatu-său. Întâi pe ea să o lase să moară în casa ei la Dobrești (…) și să-i predea și osemintele lui Mihalache.
Pe la începutul anilor ’70-’71, cam așa ceva, ăștia, dintr-un exces de cumsecădenie, îi aprobă, domnule, văzând că ea e gata să moară. Îi dă o cameră în casa ei la Dobrești, o trimit acolo și-i spun: „Aprobăm să se aducă și osemintele lui Mihalache. Indicați pe cineva care să le preia!”. Și ea a indicat pe Popescu-Mehedinți, fostul lui secretar. El a venit la mine, am cumpărat un coșciug. S-a dus cu Securitatea la Râmnicu Sărat, la cimitir. El n-a văzut mormânt, n-a văzut nimic. La ușa cimitirului l-aștepta Securitatea cu o cutie cu osemintele. Le-a pus în coșciug, le-a adus, ne-am dus le-am înmormântat la Dobrești… Mă rog, era mai multă Securitate decât lume. (…) Ea a murit puțin după aceea. (…) După înmormântare, am făcut o masă. (…) Eram câțiva din familie, și prieteni… „Măi fine”, zice – ăsta Popescu-Mehedinți îi-era și fin – „ești dumneata sigur că astea sunt osemintele lui Ionică?”. Și Popescu-Mehedinți zice: „Nașă, când ăia mi-au desfăcut cutia și eu am văzut pe țeasta capului un smoc de păr castaniu, așa, frumos, cum îl avea nașu’, am zis sigur că astea-s osemintele lui.”. Și ea a fost bucuroasă. A fost convinsă că așa este. Eu am tăcut. Popescu-Mehedinți nu-l mai văzuse pe Mihalache din ’47, momentul arestării. Eu l-am văzut pe Mihalache la Râmnic, când era acolo, cățărându-mă pe geam, oblon, cu riscuri, l-am văzut de câteva ori până prin ’58-’59, până când a mai ieșit la plimbare. Pe urmă nu a mai ieșit la plimbare. Mihalache la ora aceasta era alb ca varul!
Fragment din interviul nr. 1223 din AIOCISAC cu Ion Diaconescu realizat de Anca Filoteanu în 1991
