„La începutul lui 1953, directorul închisorii m-a înştiinţat că voi fi transferat într-o altă celulă, unde voi avea de îngrijit un bolnav. Gardianul care m-a condus în celula în care se afla Maniu m-a pus să jur că voi păstra secretul asupra identităţii bolnavului, ameninţându-mă că de nu-mi voi ţine gura, voi avea soarta predecesorului, un călugăr, care vorbise. Când am ajuns lângă Maniu, am fost surprins de dimensiunea încăperii în care se afla. Ea conţinea mai multe paturi. Maniu se afla pe unul din acestea, aproape de fereastră. Un vânt rece pătrundea înăuntru pentru că fereastra nu se închidea bine. Când i-am spus cine sunt acesta păru satisfăcut, însă nu lăsă să i se vadă pe chip sentimentele. Cuvântul îi era stins şi se afla într-un fel de toropeală. Îmi dădui imediat seama că picioarele îi erau paralizate şi că suferea mult (…). Maniu suferea mai presus de orice de foame. I se da 250 grame de pâine pe zi. La prânz şi seara, el primea raţiunea reglementară, adică o farfurie umplută de cele mai multe ori cu o fiertură de orz. Maniu nu mânca decât pâinea şi nu se împiedica să nu o devore de îndată ce primea. Din timp în timp, i se da câţiva cartofi fierţi şi o ceaşcă de cafea, mai bine zis de orz prăjit. Nu era deci surprinzător că Maniu o ducea din ce în ce mai prost. Chiar şi medicul care avea misiunea de a-l îngriji nu voia niciodată să-i dea medicamentele care l-ar fi uşurat. După a treia lună pe care am petrecut-o aproape de el, Maniu a devenit foarte slab. Am fost atunci cu toţii înlăturaţi din camera lui. Până la urmă, în aprilie [de fapt, februarie – n.n.] 1953, el a fost lăsat singur şi a murit fără ca vreun prieten, nici măcar un gardian, să stea alături de el”
Asra Berkovitz (1886, Bârlad – 1972), fruntaş al Partidului Naţional Liberal, ziarist, director al ziarelor „Liberalul” şi „L’Indépendance Roumaine”, a fost închis în perioada 1949-1955.
„La Sighet am rămas trei în celulă, până la urmă, că pe Carandino l-au mutat cu Maniu ca să-l îngrijească. Îmbătrânise. Când l-am văzut ultima dată era scos de subsiori, târât pur şi simplu de Carandino şi Bornemisa. L-au târât de umeri de la cameră la aer, la ultima plimbare, aşa zisa plimbare. Şi acolo am avut o viziune de-a dreptul îngrozitoare: să-l vezi pe cel mai celebru bărbat al ţării, îmbătrânit în aşa măsură cum nu se putea decât târî. Era târât. Şi el punea ceva bunăvoinţă, adică punea un picior în faţă pe urmă se forţa să pună celălalt picior. Un Maniu cum nu mai văzusem până atunci şi cum regret că-l voi vedea în tot restul vieţii”.
Camil Demetrescu (1913-1992), diplomat, arestat și condamnat la 15 ani temnință grea în procesul Maniu
Iuliu Maniu trebuia îngrijit ca un copil. Starea de neputinţă fizică nu îi influenţa însă în niciun fel moralul. Era la 78 de ani, dacă nu plin de optimism – nu era genul lui nici în libertate – apoi în orice caz de o surprinzătoare vioiciune mintală. (…) Iuliu Maniu suporta închisoarea cu acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie. Agonia lui Maniu a durat câteva zile. (…). Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distinct: «Ce frumoasă femeie era Clara»” (…) Era 5 februarie 1953. Maniu împlinise, de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin. Am tăcut amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore, Maniu a fost ridicat din celulă în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit”.
Nicolae Carandino (1905-1996) jurnalist, arestat în iulie 1947 și condamnat la 6 ani închisoare. Avea să fie eliberat abia în 1964.
„În 4 februarie [1953] a venit la mine Pascu Florian şi zice: «Mi se pare că nu iese bine astăzi». «Dar de ce?» «I-am dat de mâncare, şi-i tare bolnav». Şi a doua zi, în 5 februarie 1953, s-a stins bătrânul. Noi, acolo, în închisoare, aveam toţi o activitate extraordinară. A doua zi, dimineaţa, la orele opt, nişte foşti teologi de Roma care curăţau pe sală, mi-au spus: «Domnu` Lazăr, a murit Maniu». Atunci, îmi aduc aminte că pe ţevile de calorifer am bătut «Azi noapte a murit bătrânul»”.
Ilie Lazăr (1895-1976), fruntaș al Partidului Național Țărănesc, deputat în mai multe legislaturi. A fost arestat în iulie 1947 și condamnat la 12 ani temniță grea.
„Eu eram izolat în camera vecină, la secţia a II-a, îi auzisem discutând mereu; prin ţeava de la calorifer am stat de vorbă cu Nicolae Carandino, care l-a informat pe Maniu de prezenţa mea; când şi-a adus aminte că eu sunt preot greco-catolic, a cerut să-l mărturisesc. Prin ţevi era imposibil. I-am promis că voi intra în camera lui, era în luna noiembrie 1952. Am aşteptat mereu ocazia, secţiile erau păzite ziua-noaptea de gardieni. Totuşi, prin mijlocirea unui gardian mic de statură, Pascu Florian, din Ţigăneşti, judeţul Bihor, numit de noi Piccolo, într-o dimineaţă, când el era de pază, am intrat la Maniu în grabă, l-am spovedit şi i-am dat dezlegarea. Era foarte slăbit, tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, a fost foarte fericit că a putut să se spovedească, deoarece la închisoarea din Sighet era mare vigilenţă şi directorul cu gardienii nici nu gândeau la bieţii deţinuţi care agonizau, că au nevoie de taina spovedaniei. Iuliu Maniu a murit în 5 februarie 1953; sunt sigur că este în cer”.
Alexandru Rațiu (1916-2002), preot greco-catolic, arestat în 1947, apoi din nou în 1948. Eliberat în 1955, rearestat în 1956 și condamnat la 6 ani închisoare
„În 1953, prin luna ianuarie, Carandino îmi spunea că e foarte grav, cred că e vorba de sfârşit, dar vrea să se mărturisească. În 2 februarie ştiam că e un gardian mai bun, e şi sărbătoare şi mă pregătesc şi eu. Maniu de fapt a fost pregătit şi mi-a spus Carandino că se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi aşteptă cu nerăbdare. Am ridicat năframa, cu mătura în mâna stângă, am ţinut-o în loc de toiag arhieresc şi am spus cuvintele acestea: Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, cu darul şi cu îndurările iubirii să vă ierte, domnule Iuliu Maniu, de păcatele dumneavostră iar eu nevrednicul preot prin puterea care mi s-a dat vă iert de toate păcatele. În numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Spirit. Amin. Şi Maniu a răspuns: Acum pot să mor. În 5 februarie Maniu a murit. A fost o supraveghere, strigăte pe noi. Ciolpan şi toţi gardienii erau pe sală. Am ieşit la măturat, s-au întors cu ochii la noi, ca să ne împărţim toţi la măturat. În momentul acela au strigat la noi: Băi, în partea aceea astăzi nu mergeţi la măturat! În momentul acela, gardianul cel mai bun, căruia îi ziceam Picolo, a venit aproape de mine şi mi-a zis: Banditu-le, mişcă-te! Azi noapte a murit Maniu (…) Acesta a fost motivul pentru care a strigat, ca să-mi poată comunica ce a vrut. A fost o impresie aşa de puternică că la subsiori am transpirat imediat, cu toate că eu mă aşteptam”.
Alexandru Todea (1912-2002), episcop greco-catolic, arestatat de mai multe ori între 1945-1948, apoi în 1951, a petrecut 13 ani în închisorile comuniste.
„Judecat şi condamnat pe viaţă, a fost dus la Sighet. Aici a stat în celulă cu fratele Tarciziu, care făcea parte din Fraţii Şcolilor Creştine (…) El l-a învăţat toate adevărurile de credinţă, căci Iuliu Maniu era greco-catolic. Astfel, după o cateheză serioasă, s-a pregătitit pentru o spovedanie generală, căci era înaintat în vârstă şi regimul penitenciar era unul de exterminare. Avusese în tinereţe un picior fracturat şi care acum, în subalimentaţie, începuse o decalcifiere gravă. Toate condiţiile erau propice pentru o moarte apropiată. Şi el era conştient de acest lucru. Pe coridor era măturător părintele Alexandru Raţiu, care a făcut multă „izolare” pentru curajul său de a intra în celulele altor deţinuţi. Aşa a intrat într-o zi la Iuliu Maniu, ascultându-i spovedania şi dându-i dezlegarea. Altă dată a mai intrat părintele Ioan Vultur, fost profesor la Blaj, iar ultimul care l-a pregătit a fost episcopul Alexandru Todea. El fiind, de asemenea, măturător a profitat de bunăvoinţa gardienilor şi astfel I. Maniu a fost bine pregătit de moarte. (…) A murit la data de 5 februarie 1953. Avea 79 de ani. Prin lupta şi jertfa vieţii lui, Iuliu Maniu a fost un simbol al demnităţii şi dragostei de neam. El a rostit cuvintele memorabile: – Decât bogat în ţară străină, mai bine sărac în ţară română!”
Ioan Ploscaru (1911-1998), episcop greco-catolic, detenție între 1949-1955 (fără condamnare) și 1956-1964 (15 ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare)
din Iuliu Maniu – un creator de istorie, volum documentar la 50 de ani de la moartea marelui om politic român, coordonator Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2003