Alexandru Rusu (22 noiembrie 1884 – 9 mai 1963), episcop greco-catolic de Baia Mare, a fost arestat la 29 octombrie 1948, fiind inițial reținut la mănăstirile Dragoslavele și Căldărușani. Între 24 mai 1950 și 4 ianuarie 1955 a fost încarcerat în Penitenciarul Sighet, în baza unei condamnări administrative. Transferat la București la începutul anului 1955, i s-a fixat domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeș, iar ulterior la mănăstirea Cocoș. Rearestat în decembrie 1956, a trecut prin penitenciarele Gherla (1957 – 12 august 1958), Piteşti (13 august 1958 – 5 iunie 1960), Dej (6 iunie 1960 – 17 ianuarie 1963), Gherla (18 ianuarie – 9 mai 1963), unde a decedat la 9 mai 1963, la vârsta de 79 de ani. Se adevereau astfel, cuvintele rostite de episcopul Alexandru Rusu, cu aproape douăzeci de ani în urmă, în prima zi de Crăciun a anului 1946, când, într-o predică, şi-a exprimat hotărârea de a se sacrifica pentru triumful credinţei sale: „Noi, preoţii, ne-am făcut întotdeauna datoria, de multe ori murim moarte de martir şi ne vom face şi în viitor, chiar dacă ne vom duce şi în Siberia şi vom muri acolo pentru libertatea şi dreptatea despre care ni se vorbeşte”.
În 19 martie 2019 Sfântul Scaun a recunoscut martiriul episcopului Alexandru Rusu. La 2 iunie a fost oficiată la Blaj, pe Câmpia Libertății, slujba de beatificare de către Papa Francisc.
În timpul celei de-a doua detenţii, îi povestea colegului de cameră, informator al administraţiei penitenciare, despre regimul de la Sighet: „Am fost dezbrăcat şi lăsat fără bocanci, numai în cămaşă şi indispensabili, toamna târziu, desculţ pe beton sau scândură, dar era frig de toamnă târziu; altă dată a fost izolat şi băgat timp de 6 ore la celula neagră în timpul unei percheziţii, întrucât în luna iulie 1954, în celula 44 s-a găsit o furculiţă şi un cuţit de lemn asupra sa”. Episcopul a menţionat că nu toţi paznicii din penitenciar au fost nişte brute, evocând cazul unui gardian de omenie: „S-au găsit şi oameni buni printre cei care erau puşi ca să ne păzească. Cel care merită toată atenţia noastră este sergentul Pascu Florian. Venea în camera noastră şi dădea mâna cu noi; ne spunea pe unde mai este Maniu şi cu cine stă; ne aducea fel de fel de veşti din libertate, aşa că, un timp, noi ştiam tot. La un moment dat a fost luat şi nu l-am mai văzut. Ne-a părut tare rău şi am căzut de acord cu toţi că mâine, când noi vom fi tari, să-l facem pe Pascu Florian om mare şi să-i dăm răsplata cuvenită pentru toate câte ni le-a făcut. Mult ne-a ajutat acest om simplu”.
Din Andrea Dobeș, „Spații carcerale în România comunistă Penitenciarul Sighet” (1950 – 1955), Detenţie şi post detenţie. Repere biografice”, volumul II, Cluj, Editura Argonaut, 2021, pp. 915-925.
