O CARTE CARE FACE DREPTATE ŞI SPUNE ADEVĂRUL: Departe, în Rusia, la Stalino
Amintiri şi documente cu privire la deportarea în Uniunea sovietică a etnicilor germani din România (1945-1950). Colaj alcătuit de Hannelore Baier, din însărcinarea Fundaţiei Friedrich Ebert , carte publicată de Fundația Academia Civică, 2004
Prezentăm Introducerea scrisă de Hannelore Baier la volumul susmenționat
INTRODUCERE
„…Nici măcar amintirile noastre adunate într-o carte nu pot să contrabalanseze durerea trăită de noi” . (Anna Gosner, în H.Berner, D.Radosav, und keiner weif3 warum, (=… şi nimeni nu ştie de ce), Ravensburg, 1996, pag. 112.)
„Cercetarea istorică documentarea istorică vor rămâne veşnic doar o încercare de apropiere faţă de cele cu adevărat intâmplate, fată de adevăr” . (Luzian Geier, Cuvânt de încheiere la: Deportation 1945, Jahrmarkter Heimatblătter (=Deportatia 1945, Foile localității natale Giarmata), Waldkraiburg, 1995, pag. 122.)
Timp de multe decenii, în opinia publică – atât în România, cât şi în Germania – nu s-a vorbit de loc sau, în cel mai bun caz, doar sub formă conspirativă despre deportarea a 75 000 de femei şi bărbaţi din România în Uniunea Sovietică. Dar după 1990 au început să apară, atât in România cât şi în Germania, o seamă de note de jurnal ale unor foşti deportaţi sau ale membrilor familiilor acestora, relatări mai4scurte sau mai lungi, scrise de cei implicaţi sau de către unii care i-au intervievat, dar şi o seamă de opere literare, care aveau ca temă deportarea din ianuarie 1945. Abia după sfârşitul Războiului rece a fost posibil să fie cercetate documentele vremii în arhivele româneşti sau ruseşti, pentru a elucida cauzele evenimentelor.
Pentru cei implicaţi direct nu a fost decât o consolare târzie faptul că în sfârşit putea avea loc un catharsis iar ei puteau depune mărturie despre umilirile suferite în timpul ridicărilor şi transporturilor în vagoanele pentru animale, despre experienţa extremă a unei călătorii de zile şi zile spre o ţintă incertă, despre sosirea ţară în care guvemau distrugerea şi foametea extremă. Aceia care, după suferinţele fizice şi psihice suportate au mai avut o dată puterea să-şi aducă aminte şi să reflecteze asupra celor trăite, relatează despre foametea şi despre bolile de acolo, despre o viaţă de lagăr în cea mai cruntă mizerie, despre munca grea, despre moartea ca însoţitoare permanentă, dar şi despre strădania ca, în limitele posibile, să-şi modeleze traiul cotidian după propriile tradiţii, despre cum încercau să uite de lipsuri şi de situaţia fără de ieşire printr-o viaţă comunitară, cu activităţi culturale şi sportive.
Cartea nu are nici pretenţia de a reliefa durerea şi suferinţa ca ansamblu, nici trăirile individuale extrem de diverse, nici să le compenseze în vreun fel, nici să conţină adevărul ultim despre deportările din 1945. Colajul prezent, compus din relatări despre cele trăite, texte literare şi documente ale vremii este o încercare de prezentare a evenimentelor deportării în cadrul spaţiului tensionat dintre trăirile individuale şi faptele istorice. Totodată îşi propune să ilustreze pe baza unor afirmaţii relevante ale unor şvabi din zonele Satu Mare, Bihor şi Banat, ale germanilor din Banatul Montan şi ale saşilor transilvăneni, dar şi ale unor germani din zonele aflate în afara Arcului carpatic, cât de similară a fost calea suferinţei pentru ei toţi.
În alegerea citatelor din relatările despre trăirile individuale şi din operele literare, principiul aleator a jucat un rol deloc de neglijat. Privitor la documentaţia istorică, ne-am limitat la cea din arhivele româneşti precum şi la documente din arhive moscovite, recent publicate. Această limitare s-a făcut pe de o parte deoarece cadrul politicii universale a fost creionat foarte convingător în opera standard despre deportare, în trei volume, publicată de echipa de cercetători din jurul prof. dr. Georg Weber (Münster) ( Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer, Die Deportation der Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949 (=Deportarea sașilor transilvăneni în Uniunea Sovietică 1945-1949), Köln-Weimar-Wien, 1995.) , pe de altă parte pentru a sublinia că în cazul acestei deportări era vorba despre o măsură represivă stalinisto-sovietică.
Documentele din arhivele moscovite dovedesc faptul că încă din anul 1943 guvernul sovietic luase în considerare posibilitatea utilizării „muncii germane”, adică folosirea unor persoane care se simţeau ca aparţinători la poporul german sau erau priviţi ca atare, chiar dacă erau cetăţenii altor ţări. Planurile detaliate pentru „mobilizarea pentru muncă” a unor „germani” din Europa Centrală sau de Sud-Est s-au elaborat însă abia în toamna târzie a anului 1944, după ce aceste spaţii au ajuns sub controlul Armatei Roşii şi astfel a devenit posibilă o transpunere în practică a acestei acţiuni.
Sovieticii doreau să primească „germani pentru reconstrucţia a ceea ce „germanii” – alţii, dar oare cine a mai căutat, chiar şi printre „germani”, o vină individuală? – distruseseră. Guvernul român încercase să se opună acestei măsuri, care nu era stipulată nici în acordul de încetare a focului, nici în vreo altă înţelegere cu Uniunea Sovietică – dar fără succes.
Cunoscând faptele istorice, nu pot fi şterse nici umilinţele, nici suferinţele suportate de deportaţi, dar nici pierderea încrederii acestora în statul român, chiar dacă deportările s-au făcut din ordinul şi sub supravegherea Comandamentului Sovietic. Cunoaşterea şi înţelegerea adevăratelor cauze ale deportării este însă de o extremă importanţă atât pentru prezentul şi viitorul comunităţilor germane din România cât şi pentru relaţiile româno-germane.
Pierderea încrederii în statul român din partea unei întregi generaţii a celor care au trăit evenimentele – la care trebuie adăugate şi acele persoane, care în acei ani erau la vârsta copilăriei – este un lucru de înţeles: 75 000 de femei şi bărbaţi ai comunităţii germane din teritoriile de azi ale României, populaţie care spre sfârşitul războiului număra aproximativ 500 000 de persoane, au fost ridicaţi de acasă, fără ca ei sau aparţinătorii lor să fi ştiut pentru cât timp erau duşi şi încotro. Au rămas în urma lor copii, deseori chiar sugari, părinţii lor suferinzi, bolnavi incapabili de muncă. Iar acestora, curând după aceea – de data asta chiar în urma unei decizii a guvernului român – li s-a confiscat averea, tot ce aveau. Cei care se reîntorceau acasă – primii, din cauza unor boli, încă în toamna lui 1945, ultimii, de Crăciun 1949 – şi-au regăsit membrii familiei, de regulă, trăind în cea mai cruntă mizerie. Şi totuşi erau bucuroşi că au putut să se reîntoarcă în ţinuturile lor natale, căci mulţi şi-au pierdut viaţa în Uniunea Sovietică. Procentajul celor morţi a atins 15-25% şi a depins de vârsta deportaţilor (18 – 30 ani pentru femei, 17 – 45 ani pentru bărbaţi) şi de regimul lagărelor în care au ajuns.
Că faţă de aceşti oameni s-a făcut o nedreptate s-a recunoscut, cu ezitare şi. reţinere, încă din anii comunismului. Perioada în care lucraseră în fosta ţară vecină şi prietenă a fost recunoscută la calcularea pensiei. După decembrie 1989, foştii deportaţi în Rusia au ajuns să se bucure extrem de târziu de anumite măsuri reparatorii, abia din decembrie 1990, când cele stipulate în Legea 118/1990 – intrată în vigoare încă din 30 martie 1990 – au fost extinse şi asupra persoanelor deportate în străinătate imediat după 23 august 1944 (Wolfgang Wittstock, Ansprache anläßlich der 50-Jahre-Gedenkfeier der Rußland-Deportation, vom 13-15. Januar 1995 in Kronstadt (Cuvântare cu ocazia comemorării a 50 de ani de la deportarea în Rusia, din 13-15 ianuarie 1995 la Braşov), tiposcris.). Regrete pentru evenimentele deportării au fost exprimate de ambii preşedinţi ai României, precum şi de numeroşi alţi politicieni români.
Hannelore Baier
