70 de ani de la manifestația comunistă din fața Ministerului de Interne, care urmărea înlăturarea guvernului Rădescu (II)

Discuția pe care am moderat-o în ziua de 19 iulie 2002 la sediul Academiei Civice din Piața Amzei a fost o fericită conjuncție: de timp și de personaje istorice. După 57 de ani se întâlneau doi oameni care trăiseră evenimente comune fără să se fi cunoscut: unul (Florea Olteanu) era prin definiție apărător al guvernului Nicolae Rădescu în calitate de militar și de procuror; celălalt (studentul Cicerone Ionițoiu), se afla printre manifestanți, veniți la rândul lor să-l apere prin cuvânt pe Rădescu, și urma să devină cronicarul pe viu al perioadei.

„Acțiunea” se petrece la 24 februarie 1945 (două săptămâni după conferința de Yalta), zi în care Rădescu era amenințat de o lovitură de stat organizată în cel mai pur stil bolșevic (este mereu invocat în discuție puciul de la Sankt-Petersburg din 1917).

Deși clamau neîncetat lupta pentru democrație, comuniștii români și tovarășii lor moscoviți, complet lipsiți de credibilitate, trecuseră deschis la stilul mafiot. Încercau să smulgă țara din mâinile adevăraților democrați care la 23 august 1944 îl supăraseră pe Stalin, luându-i plăcerea de a ocupa sângeros România, în loc de a o „elibera” fără luptă.

Numeroase încercări au eșuat. Acum, ordinul dat de Stalin trebuia înfăptuit: sub aparență pașnică (tribunele liderilor comuniști plasate provocator în fața guvernului), dar de fapt cu gloanțele teroriștilor din jurul clădirii unde se afla Rădescu.

Încurajați de ambiguitatea hotărârilor de la Yalta și de lipsa unui tratat de pace, comuniștii au ales politica faptului împlinit. Deși minoritari în guvern, dictau politica țării, cu ajutorul sovieticilor. Orice făcea guvernul era sabotat, populația era aruncată în haos (haos atribuit tot guvernului). Țăranii erau îndemnați să intre în pământurile moșierilor. Prefecții erau înlocuiți prin atacuri armate. Partidele democrate nu aveau dreptul la mitinguri, ziarele le erau cenzurate, radioul inaccesibil.

Războiul nu se terminase. O jumătate de milion de români luptau pe fronturile din Vest, armata din interior fusese dezarmată, populația suporta o ocupație revanșar­dă, punctată de jafuri, violuri, asasinate și de ordinele Comisiei Aliate (Sovietice) de Control al Armistițiului. Reprezentanții american și englez jucau roluri de simpli observatori.

Partidele istorice care-l susținuseră pe rege la 23 august 1944 erau acum diabolizate. Minusculul partid comunist, care avea în spate Armata Roșie și discreționara Comisie de Control, împărțea cu dărnicie etichete de fascism. Începuseră deportările în URSS (75.000 de etnici germani), lagărele erau pline de liderii de opinie considerați „reacționari”.

Oricine se opunea CASC se alegea cu acest opro­briu. Nicolae Rădescu – bătrânul general care-l înfruntase pe ambasadorul german von Killinger – ajunsese și el să fie socotit ca atare. Preluase puterea la 6 decembrie 1944 și, alături de rege, era socotit ultima speranță. Dar tocmai asta îi întărâta pe comuniști. „Regele și Patria/Rădescu și Ordinea” – sloganul scandat obsesiv pe străzi – îi înfuria până la disperare. Dându-și seama că luptă practic cu întregul popor și profitând de faptul că războiul era încă în desfășurare, au trecut pe față la nesupunere și terorism.

Când Rădescu l-a demis din Secretariatul Inter­nelor pe Teohari Georgescu – dovedit ca organizator al haosului armat – acesta a refuzat să se supună, sfidând hotărârea șefului guvernului.

                                                                                                 *

Acesta este momentul evenimentelor despre care vorbesc cei doi martori istorici. Ziua de 24 februarie 1945 urma să fie, în mentalul bolșevicilor români, un “7 Noiembrie 1917” – o lovitură de Stat prezentată ca o revo­luție.

Din întretăierea amintirilor se lămuresc multe as­pecte în aparență banale și întâmplătoare, în realitate premeditate și calculate până la ultimul detaliu. Bunăoară, tehnica loviturii de stat îmbrăcată în haină revoluționară. Mii de manifestanți sunt aduși în Piața Ministerului de Interne (azi, Piața Revoluției) pentru suprimarea primului-ministru și ocuparea sediului (aceeași clădire din care – 44 de ani mai târziu – comuniștii îl alungau pe unul de-al lor, pe Nicolae Ceaușescu!). În timp ce mulțimea înaintează, liderii comuniști țin cuvântări înflăcărate, din tribuna improvizată.

Armata se opune manifestanților, îi somează să se oprească, iar după câteva asalturi respinse se aud salve de mitralieră (armata fusese dezarmată, nu avea așa ceva). Un glonte țintește cabinetul lui Nicolae Rădescu, la etajul clădirii, altele seceră însă mai mulți manifestanți din piață. Era opera “teroriștilor” generalului Precup, plasați strategic în câteva blocuri adiacente clădirii ministerului. Iarăși un episod ce pare cunoscut.

Evident că morții din piață au fost preluați de comuniști ca victime tot ale fascismului, înmormântarea lor prilejuind scene de isterie și eroizare chiar din partea propriilor ucigași.

Un alt amănunt demn de atenție îl istorisește Cicerone Ionițoiu. Coloana studenților veniți în ajutorul lui Rădescu s-a intersectat cu pâlcuri de femei, care, cu pantofii în mână, speriate de moarte, fugeau spre casă, bombănind contra celor ce le aduseseră la manifestație. De unde se poate deduce că manifestația nu fusese atât de spontană pe cât voia să pară și avea niște organizatori oculți.

Convorbirea pe care am moderat-o are în partea a doua a ei interesante rememorări ale destinului „pro­curorului incomod”, cum l-a numit Georgeta Pop, autoarea interviului pe care îl luase cu un an în urmă domnului Florea Olteanu. Unele întâmplări se repetă, dar repetiția are farmecul ei și dă o notă de veridicitate. Cu atât mai mult cu cât ele se bucură de fiecare dată, în contratimp, de confirmarea acestui suveran martor și cronicar al Gulagului Românesc care este dl. Cicerone Ionițoiu.

În rezumat, o întâlnire de zile mari între doi lup­tători.

Și o carte care fixează în memoria istorică una din „zilele cele mai lungi” ale luptei pentru democrație.

Romulus Rusan