„A dus o viaţă ascetică, locuind într-o mansardă; avea talent de povestitor, era un bun psiholog şi totodată darul de-a citi în suflete. Cu ochii săi negri şi strălucitori, părea capabil să coboare până în adâncurile fiecărei inimi. Era iertător şi plin de blândeţe, mereu gata să inspire curaj şi optimism. Înflăcărat de dragoste şi zel apostolic, tânărul preot şi-a înţeles bine misiunea. Şi-a dat seama că tineretul era apostolatul său”
(Alexandru Raţiu, Biserica furată. Martiriu în România comunistă, Cluj-Napoca, f.e., 1990, p. 167)
„Foarte modest. Călătoreşte la clasa a 3-a, pe tampoane, dispreţuieşte confortul. Mic de statură, uscăţiv, pare un ostaş a lui Cristos, asemeni figurilor lui El Greco. Are un mare talent oratoric. Prezintă problemele cele mai abstracte sub forme care sunt accesibile minţilor cele mai simple. Posedă un timbru plăcut, ştie să fie când duios, când extrem de sever în tonalitatea sa şi astfel stăpâneşte auditoriul, pe care reuşeşte să-l farmece. Este foarte respectat de toată lumea. Aprig duşman al regimului democrat prezidat de dr. Petru Groza şi deşi, nu este membru înscris în partidul manist, totuşi este ataşat trup şi suflet acestui partid. Cu ocazia cuvântărilor pe care le iniţiază, caută pe cât posibil să torpileze regimul şi să învenineze spiritele contra acestuia”.
(Fișă biografică întocmită de Siguranță, Arhiva Serviciului Român de Informații, fond Documentar, dosar nr. 2322, f. 177-182)
***
Ultimele zile ale episcopului Ioan Suciu
Părintele Ştefan Berinde îşi amintea că episcopul Suciu „era mereu tras de barbă, iar odată a fost obligat a strânge din curtea închisorii toată balega de porc cu un făraş” (Notă informativă din 30 octombrie 1973, Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități, dosar nr. 210541, vol. 4, f. 70).
Cardinalul Iuliu Hossu, colegul său din celula 44 de la etajul I, povesteşte ultimele luni de viaţă ale ierarhului unit: „Iubitul frate Ionel slăbea din ce în ce mai mult în puteri. Cobora la plimbare sprijinit până jos, făcea puţină plimbare şi apoi şedea la soare; urca tot sprijinit. Mai târziu nu mai putea coborî nici sprijinit, îl purtau pe braţe părintele Cori [Coriolan Tămâian] cu părintele Chertes [Ioan]; şedea pe braţele lor, acolo făcea câţiva paşi şi stătea la soare cât ne mişcam noi, tot purtat pe braţe urca. Fratele Ionel era cu sufletul înălţat şi vioi; sufletul limpede şi treaz, trupul slăbind mereu. (…) Cam prin luna februarie [1953] a picat la pat; înainte se mai plimba prin camera câţiva paşi în strâmtul nostru spaţiu vital pământesc; acum nu mai putea fi purtat jos la plimbare; pentru o schimbare oarecare, îl purta Cori de pe patul pe care zăcea şi îl ducea în braţe pe patul rămas gol. După ce s-a mutat părintele Ioan [Bălan] din colţul de sub fereastră, lângă patul lui Cori, unde câteodată îi servea şi ceva mâncare ce putea lua. Dragostea noastră îl cuprindea frăţeşte cu toată căldura; din partea directorului şi al celorlalţi nu vedeam niciun semn de bunăvoinţă; a dorit să aibă parte de supă de chimin; cu mare greu, după multe cereri a primit-o; directorul s-a lăudat că dânsul a cumpărat chiminul; a dorit să primească un măr; nu i-a dat; odată a venit să ia raportul de seară, mâncând dânsul un măr; a făcut-o înadins, nu ştiu, dar aşa s-a întâmplat, după ce i-a cerut de repetate ori un măr, pe care-l dorea, fiind greu suferind. Iar bunul, iubitul frate Ionel a rămas senin, zâmbitor şi înţelegător a toate; de dureri nu s-a tânguit niciun cuvânt decât că picioarele cu încetul au ajuns paralizate; nu le mai simţea şi nu observa dacă, zăcând pe pat, alunecau pe marginea patului; îl îngrijea deaproape şi părintele [Tit Liviu] Chinezu cu toată dragostea, ca un înger păzitor. Aşa a dus-o cinci luni grele, şi nu pot repeta îndestul cu o seninătate şi o linişte de admirat. (…) În noaptea acestei zile [27 iunie 1953] ni s-a făcut percheziţie în celulă, către ora 11.00, răvăşind tot ce aveam; a fost şi directorul de faţă. Părintele Cori l-a ridicat ceva cu perina la spate pe iubitul frate Ionel şi a spus că este slăbit; astfel lui nu i-au făcut percheziţie şi nu l-au coborât din pat; slăbit de tot, privea cum răvăşeau toate; după terminarea percheziţiei, în decursul căreia, întrebat de director cum se află, a putut răspunde ceva, că este slăbit, ne-am bucurat că a putut să-i răspundă, căci îl ştiam de tot slab; după retragerea miliţienilor, a fost aşezat întins la odihnă; în noaptea aceea n-aveam lumină în cameră. Fratele Ionel l-a chemat pe Titu [Tit Liviu Chinezu] la sine, să şadă pe pat lângă el; nu peste mult, părintele Titu ne-a anunţat că P.S. Ionel e pe sfârşite: «A intrat în agonie». Ne-am ridicat şi am mers în jurul patului, puţin se vedea în întuneric; ne rugam cu toţii pentru scumpul nostru frate, care era pe cale să ne părăsească. Titu spunea că a murit; i-am pipăit pulsul şi le-am spus fraţilor că pulsul bate foarte slab şi încet de tot dar pulsul era; ţineam mereu mâna pe puls, până a încetat de a mai bate; au cercetat şi fraţii Cori şi Titu. Fratele nostru scump, după miezul nopţii, va fi fost nu prea mult după percheziţia din cameră, care se ţinea cam între ora 11 şi 12, a trecut liniştit la veşnicie”.
(Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de Pr. Silvestru Augustin Prunduş, Cluj-Napoca, Editura Viaţa Creştină, 2003, pp. 318-323)
Cardinalul Alexandru Todea îşi amintea: „Preasfinţitul Suciu suferea de o colită, dar o colită blestemată, care cu regim s-ar fi putut rezolva. Şi el a cerut, dar nu a cerut altceva decât ceai şi puţină marmeladă. Şi nu le-a avut. Ce a avut? Arpacaş în fiecare zi, arpacaş şi orz fiert (…). „Ni s-a comunicat că a murit Suciu pe la orele 4 sau 5 dimineaţa. Sigur că am rămas impresionat. A doua zi trebuia să ieşim la măturat. L-au dus în camera în care a fost şi Maniu. Nu în care a murit Maniu, ci în care a fost dus şi el. O cameră pentru morţi. Am făcut tot posibilul ca să ajungem acolo cu măturatul. Oricum, dacă ne prindeau, lucrurile mergeau altcumva. Am intrat şi l-am găsit pe o scândură, o uşă de închisoare veche, îmbibată cu sânge. Învelit cam de la genunchi până la piept, încât mi-a făcut impresia că n-a mai rămas nimic din el. Era cât o mână de-a mea”.
(„Memorialul Durerii”, realizator Lucia Hossu Longin, episodul 5: „Sighet temniţa elitei româneşti”, difuzat la T.V.R. în 12 iunie 1997
Părintele Anton Moisin a reprodus mărturia canonicului Coriolan Tămâian: „Noaptea a venit la mine la pat [Tit Liviu] Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacţionat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953” (A. Moisin, „A biruit credinţa”, în: Magazin istoric, nr. 7/1994, p. 52).
Într-un interviu de la începutul anilor 1990, părintele Eugen Popa rememora episodul morţii episcopului unit: „Când a murit Preasfinţitul Suciu, el a murit în celulă cu alţi preoţi. Noi am auzit, aveam celula de vis-a-vis, că bate cineva la uşă şi atunci a venit gardianul: «Uite, e mort». Întâmplător în uşa celulei noastre era un cui, nu ştiu de când, însă era suficient ca să vedem că l-au scos pe Preasfinţitul Suciu de acolo, adică l-au tras. L-au pus pe o pătură şi l-au tras aşa jos pe scări. Am înţeles că a murit. Apoi a venit o căruţă, aceeaşi căruţă cu acelaşi scârţâit care venea seara şi atunci ştiam că duce pe cineva. Pe lângă asta, pătura care a fost trasă a trebuit să o spălăm. Ori praful a făcut ca pe pătură să se vadă corpul celui care a fost tras pe acolo şi ne-am dat seama că era un corp mic (Arhiva de Istorie Orală al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, din cadrul Memorialului Sighet, fond Aurora Sasu, interviu nr. 1271).
Episcopul Ioan Ploscaru, aflat într-o altă celulă, l-a auzit în noaptea de 27 iunie pe episcopul Hossu chemând miliţianul şi spunându-i ceva: „Pe acesta l-am auzit întrebând: «Când?» Răspunsul nu l-am auzit. Miliţianul a zis: «Culcaţi-vă!». Dimineaţa, episcopul Todea mi-a şoptit la uşă: «Ioan Suciu a murit astă-noapte». Mai târziu, prin echipa de preoţi măturători am aflat că Ioan Suciu a fost înmormântat cu lenjeria de corp, semn că a avut-o pe a sa, sau i-au dat-o episcopii colegi de cameră, ca nu cumva să fie aruncat gol în groapă. Episcopul Ioan Suciu a murit într-o celulă de la etaj. Când l-au scos, l-au tras de picioare pe coridor şi până jos, capul îi sălta de pe o treaptă pe alta”.
(Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, Editura Signata, 1994, pp. 182-245).
Material documentar realizat de dr. Andrea Dobeş
