Prezentăm o galerie de imagini de la inaugurarea Muzeului de Istorie a RSR. Evenimentul a avut loc la 8 mai 1972, în prezența lui Nicolae Ceaușescu, a Elenei Ceaușescu și a altor lideri ai PCR. Instituția muzeală (azi Muzeul Național de Istorie României) a fost organizată în fostul Palat al Poștelor din București
(Arhiva foto a Memorialului Sighet, fond Fototeca ziarului România Liberă )
Organizarea acestei instituţii de cultură şi educaţie în fostul Palat al Poştelor din Bucureşti, situat în Calea Victoriei nr. 12, se îndrepta în linie dreaptă spre finalizare, inaugurarea urmând să aibă loc cu prilejul sărbătoririi semicentenarului Partidului Comunist Român – aşa cum o demonstrează încrustarea datei de pe reversul medaliei – 8 mai 1971. Întârzierea realizării expoziţiei de bază a Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România (aceasta a fost titulatura iniţială), s-a datorat consecinţelor nefaste generate de vizita efectuată de şeful statului în ţările asiatice, în luna mai a aceluiaşi an şi însuşirii modelului chinezesc al Revoluţiei Culturale, şi de aici eforturile Comisiei de specialişti, istorici, arheologi, cercetători şi muzeografi de a rezista aplicării Programului de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, din 9 iulie 1971, devenit operabil odată cu adoptarea sa de către Plenara C.C. al P.C.R. din 3-5 noiembrie 1971 şi dezbaterea în cadrul Şedinţei de Secretariat ce a avut loc în 17 ianuarie 1972[1].
La o parte din modificările intervenite în Muzeu am fost părtaşă în calitatea de proaspăt absolvent al Facultăţii de Istorie şi muzeograf la secţia de Istorie Contemporană, fiind în preajma colegilor mei experimentaţi la câteva din vizitele de lucru întreprinse de Emil Bodnăraş, Ilie Rădulescu, Ştefan Voitec, Miron Constantinescu, Nicolae Ceauşescu, pe care îi vedeam pentru prima oară. Vizitele s-au soldat cu reducerea la minimum a prezentării evenimentelor din anii 1945-1965 şi eliminarea mărturiilor referitoare la decoraţiile, medaliile şi alte însemne acordate lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nimic neobişnuit, dacă spaţiul recuperat ar fi fost destinat prezentării altor momente istorice vitregite, omise cu bună ştiinţă sau tendenţios ilustrate. Indicaţiile de partid au triumfat, deşi Muzeul de Istorie se afla sub egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice avându-l ca preşedinte pe Miron Constantinescu, în vara aceluiaşi an 1971, fiind aprobat Proiectul de Decret al Consiliului de Stat privitor la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, organism de Partid şi de Stat subordonat direct Comitetului Central al P.C.R.[2]. Aşa se explică faptul că s-a dat satisfacţie extinderii perioadei ceauşiste, exagerând meritele lui Nicolae Ceauşescu de-a lungul istoriei comuniste, pentru a-i face plăcere şi a-l preamări.
Abia mai târziu am înţeles că, de fapt, acum începea cultul personalităţii pentru şeful statului, care prea repede uitase, doar în decembrie 1968 îl incriminase cu atâta vehemenţă pe înaintaşul său, Dej, iar în ziua de 8 mai 1972 s-a confirmat aceasta. În cuvântul de deschidere rostit, Miron Contantinescu considera Muzeul de Istorie o iniţiativă personală a lui Nicolae Ceauşescu, la care s-a adăugat întregul ceremonial, ovaţii, entuziasm dirijat, primirea cu flori, înmânarea foarfecii de tăiere a panglicii inaugurale de către doi muzeografi costumaţi în port tradiţional românesc şi altele. Reporterii organului central de presă al partidului s-au întrecut în a relata cu lux de amănunte aceste aspecte, sub titulatura Impresionant moment al unei istorii demne, glorioase[3], completată apoi de articolul publicat în 11 mai, fără a menţiona nimic în legătură cu reflectarea în Muzeu a istoriei partidelor politice, a personalităţilor care s-au aflat în fruntea acestora, a claselor considerate exploatatoare – burghezia şi moşierimea, familia regală, intelectualii de seamă ai ştiinţei şi culturii, este adevărat nu la dimensiunile pe care le meritau, ci mai puţin vizibile, pentru a le proteja de privirile ideologilor vremii.
Din Elena Istrăţescu, Muzeul Naţional de Istorie a României între tezele din iulie 1971 şi cele de la Mangalia – 2/3 august 1983, în Analele Sighet 10. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2003
