A nu uita și a aduce aminte suferințele foștilor deținuți politici din comunism nu e doar o obligație morală și un tribut adus adevărului istoric, ci și un fel de a rămâne atenți la lumea contemporană, care și azi – la 35 de ani după căderea zidului Berlinului – este, încă, o lume post-comunistă.
A nu uita ce a însemnat comunismul – pe care l-am cunoscut cu prețul suferințelor noastre cotidiene și cu prețul vieților părinților noștri, fragmentate în închisori și lagăre – reprezintă nu doar un act de cunoaștere a trecutului, ci și unul de protejare a viitorului de forța malefică, la scară planetară, a consecințelor lui.
Ana Blandiana, fondatoarea Memorialului victimelor comunismului și al rezistenței
”În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi…Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…
…Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.”
Romulus Rusan, Cronologia și geografia represiunii, Fundația Academia Civică, 2006
