născută la 13 mai 1931, în Lăpuşul Românesc
la 18 ani luptă în munţi,
la 22 este prinsă de Securitate,
la 23 este condamnată
la 20 de ani muncă silnică,
la 33 de ani este eliberată,
la 80 de ani, un model de demnitate, curaj şi libertate interioară:
destinul unei supravieţuitoare
fiica pădurarului Nicolae Pop din Lăpuşul Românesc care a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului. Fugit în munţi în 1949, Nicolae Pop i-a avut alături pe fiul său Achim şi pe fiica sa Aristina. La 1 martie 1953 a paralizat şi a fost lăsat, la dorinţa sa, la marginea drumului în apropierea satului Poiana Botizii. A fost dus de un localnic la postul de miliţie, de unde a fost preluat de Securitate. Grav bolnav, a murit la scurt timp.
Aristina Pop a fost arestată în 8 martie 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică. Motivul: a activat în organizaţie contrarevoluţionară.
A fost eliberată din închisoare în 1964.
A fost declarată „drept al popoarelor” (împreună cu părinţii săi) pentru că, în anul 1944, au ascuns de prigoană şi deportare copii de evrei.
Aristina Pop, căsătorită Săileanu, trăieşte în prezent la Bucureşti.
Doamna Aristina, aţi trecut prin atâtea suferinţe, sunteţi supravieţuitoarea atâtor dezastre. Autorii lor, autorii crimelor pretindeau că servesc prin ele o cauză nobilă, dedicată dreptăţii, egalităţii sociale. Credeţi că, măcar teoretic, acest experiment avea vreo şansă de realizare? Credeţi că, de partea dumneavoastră, această rezistenţă morală a fost o victorie în faţa barbariei comuniste?
A fost o victorie pentru toţi cei care şi-au păstrat normalitatea. Eu mă consider unul dintre ei. Ţărancă, am fost şi am rămas un om normal, nici eu, nici rudele mele, nu am avut complexe de inferioritate. Tatăl meu a fost adesea în anturajul unor oameni importanţi ai vremii, deşi era pădurar. Când Constantin Brătianu a cedat pământ, cu pădure cu tot, oamenilor din Lăpuş, tata l-a invitat la masă şi apoi au jucat Hora Unirii împreună. Noi nu am suferit de complexe de inferioritate. Întotdeauna am crezut că este în beneficiul ţării să fie cât mai mulţi intelectuali. De la noi au plecat la liceu o sumedenie de băieţi şi fete, pentru că ţăranul vroia ca şi copilul său să ajungă să înveţe carte. Ori, ura asta „de clasă” a fost ceva de neînţeles, a exploatat tot ce putea fi mai rău în om. Ea a distrus atâtea destine, a lăsat în urmă numai suferinţă şi moarte, a vrut să-l despartă pe om de Dumnezeu. Să-i ia credinţa, speranţa şi iubirea. Experimentul de care vorbiţi s-a sfârşit cu un ocean de nedreptăţi. Eu sunt doar o picătură din acel ocean.
Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008
