1916-2002
Absolvent al Şcolii Militare (1936), licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi al Facultăţii de Drept. Din 1943 ofiţer magistrat la Curtea Marţială din Bucureşti. Se ocupă de instrumentarea cazului privind masacrul din Piaţa Palatului din 24 februarie 1945.
În august 1946 trece în rezervă, funcţionând ca profesor, dar şi ca gestionar la un spital din Bucureşti.
Este arestat la 15 iunie 1951, fiind reţinut administrativ până în 26 mai 1956. Trece prin închisorile Jilava, Ocnele Mari, Văcăreşti, Ghencea, Piteşti.
Rearestat în octombrie 1957, este condamnat la 10 ani închisoare corecţională, fiind însă eliberat în 1960, în urma unui decret de graţiere.
După eliberarea este angajat ca muncitor necalificat, apoi ca tehnician constructor, până la pensionarea sa, în 1977.
Citiţi şi Florea Olteanu, Un procuror incomod
Am început înregistrarea de istorie orală cu colonelul magistrat Florea Olteanu ca pe o sarcină de serviciu. Pe parcurs ea s-a transformat pentru mine într-o discuţie emoţionantă cu un om pentru care aveam un respect şi o admiraţie atât de mari încât încercam să le temperez.
Dacă statura înaltă şi dreaptă, chiar rigidă, şi desigur tenta militară a fiecărui gest impuneau respect, politeţea exagerată în exprimare, dar firească în manifestare, intimida, rezultatul fiind atenţia cu care se făcea ascultat de interlocutori. Acesta este motivul pentru care la transcrierea pentru tipar a înregistrării audio m-am hotărât să las, ca pe o amprentă a celui cu care vorbeam, folosirea frecventă a apelativului „doamnă”, sau chiar „doamnă Pop”, de exemplu. În orice caz, adresarea protocolară era în concordanţă cu ţinuta sobră.
Povestind, interlocutorul meu retrăia episoade petrecute cu zeci de ani în urmă într-o formă proprie teatrului, aş zice cu talentul unui dramaturg pentru care relatarea unei întâlniri este în mod firesc un dialog şi nicidecum o naraţiune.
Florea Olteanu, ofiţer de Geniu, invalid de război, procuror militar, este omul căruia i-am luat un interviu de istorie orală în anul 2001. Avea o educaţie militară asimilată de la o vârstă fragedă în şcoala militară, pe care a făcut-o ca orfan de război, o educaţie militară care l-a marcat şi l-a format, chiar dacă aspiraţiile sale erau umaniste. În această educaţie cred că îşi avea originea tendinţa manifestată de-a lungul întregii vieţi de a-şi asuma riscurile oricărei situaţii, de a înfrunta şi nu de a ocoli pericolele, de a opta totdeauna pentru onoare, chiar dacă urmările erau dramatice.
După multe ore de discuţii cu colonelul Florea Olteanu, am rămas convinsă că era descendentul unui neam de oameni dârji, calitate în care educaţia din şcoala militară şi apoi activitatea de procuror militar au avut doar rolul să sintetizeze tăria morală şi rezistenţa fizică. Mi-a rămas în minte o remarcă făcută la sfârşitul unei întâlniri, din păcate după ce închisesem reportofonul, deci nu este consemnată. Mi-a spus că tatăl lui avea în sat porecla de „Leul”, iar după ce el a murit pe front porecla a trecut în mod firesc şi justificat la mama lui, căreia i se zicea „Leoaica”. Florea Olteanu era demnul lor fiu! De câte ori vorbea despre părinţi şi le spunea numele, zicea cu mândrie: „Marin, fiu de preot şi Marina, fiică de preot”. Rigiditatea era exterioară, miezul sufletului acestui om era cald şi uneori de un teribilism copilăresc.
Acesta a fost omul Florea Olteanu pe care l-am cunoscut eu, cel care avea obiceiul să-şi puncteze ideile cu câte un „aşa” spus apăsat – şi pe care l-am păstrat în carte -, care spunea totdeauna, ca la armată şi ca în actele oficiale, numele şi apoi prenumele unei persoane şi niciodată altfel.
Dar nu cred că există caracterizare mai exactă a colonelului Florea Olteanu decât cea decurgând din vorbele lui: „Eu am două jurăminte, unul ca ofiţer şi altul ca magistrat. Onoarea şi demnitatea mea nu îmi permit să îmi calc conştiinţa”.
Aşa cum singur mărturiseşte, ziua de 24 februarie 1945 a fost pentru magistratul Florea Olteanu un moment cheie al existenţei sale. În acest fel se leagă, în cartea de faţă, interviul de istorie orală şi discuţia purtată la masa rotundă moderată de Romulus Rusan la Fundaţia Academia Civică, pe tema evenimentelor din 24 februarie 1945, cunoscute în epocă şi rămase în istorie ca masacrul din Piaţa Palatului. A fost punctul de cotitură, hotarul ce a despărţit guvernul Rădescu, ultimul guvern real democratic al României, de instaurarea guvernului Petru Groza, în fapt începutul guvernării comuniste. Cei doi invitaţi, Florea Olteanu şi Cicerone Ioniţoiu, erau participanţi direcţi la evenimente: Florea Olteanu – atunci tânăr procuror militar însărcinat cu urmărirea manifestaţiei comuniste contra guvernului Rădescu şi apărarea Ministerului de Interne; de asemenea Cicerone Ioniţoiu – în 1945 student ţărănist, participant la manifestaţia pro Rădescu. Au fost martori oculari, dar putând relata din unghiuri diferite. Cei doi s-au completat reciproc şi au adus lămuriri şi culoare tabloului societăţii româneşti aflată în momentul de ruptură a practicilor democratice. Discuţiile au relevat faptul că Florea Olteanu şi Cicerone Ioniţoiu fac parte din categoria oamenilor care ilustrează prin dramatismul propriei experienţe că, în momente de cumpănă a istoriei şi implicit a vieţii personale, siliţi să aleagă, au avut tăria să opteze pentru demnitate.
Georgeta Pop, Prefaţă la volumul Florea Olteanu, Un Procuror incomod, Fundaţia Academia Civică, 2011
