Între cele 44.000 persoane ridicate în vara anului 1951 din zona de vest a României şi duse în pustiul Bărăganului s-au aflat şi Amalia şi Gheorghe Sarafolean din Comloşu Mare, jud. Timiş, împreună cu cei doi copii, Dora (8 ani) şi Silviu (4 ani). Familia a fost deportată în satul Măzăreni, unde va rămâne până în 1956, când le sunt ridicate restricţiile domiciliare.
La trei ani după întoarcerea acasă, în 1959, Gheorghe Sarafolean este arestat şi condamnat, în 1960, la 10 ani „muncă silnică” pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Trece prin închisorile Timişoara, Jilava, Ostrov, Galaţi, Botoşani. Este eliberat prin graţiere la 15 aprilie 1964.
Nu pot să uit aceea noapte, a fost o noapte de groază. Noi, copiii, ne-am speriat. Ne-am dat seama că se întâmplă ceva îngrozitor cu familia şi nu ne mai puteam desprinde de piciorul mamei. Ne-am strâns aşa, fiindcă ne era frică că ne răpeşte cineva. Şi spre dimineaţă, când am văzut că se împachetează lucruri, haine în saci, în lăzi, tot ce-am putut noi să luăm… Părinţii mei erau total derutaţi. Tatăl meu privea aşa cu lacrimi în ochi şi pentru mine a fost semnul unui dezastru. Ţin minte cum am părăsit casa: casa noastră este o casă frumoasă, impunătoare, situată pe colţul unor două străzi. Şi mama a ţinut foarte mult să ia o icoană cu noi… şi mama cu noi doi de mână şi cu icoana aceea în braţe… Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră.
(…)
Şi după aceea ne-am dus la gară şi ne-au ţinut acolo în gropile acelea mizerabile pe care le are fiecare gară. Şi acolo ne-am întâlnit cu consăteni, alte familii cu copii. Erau şi nou-născuţi, bătrâni, foarte bătrâni, gravide, cu toate lucrurile la un loc, mobile, haine, zdrenţe, ce ştiu eu… Mâncare mai puţină, numai ce-au putut duce ei.
(…)
Nu ştiai ce să-ţi ei, să-ţi ei făină, să-ţi ei o haină, un lucru de valoare… Nu ştiai de fapt unde te duci. Toată lumea bănuia că ne duce în Siberia. Că pentru Siberia, de ce să ne luăm lucruri cu noi. Era o totală groază şi lipsită de orice umanitate.
(…)
Ne-au dus cu căruţele şi cu bagajele într-un câmp, absolut lan de grâu, în mijlocul unui lan de grâu, la vreo 7 km de această gară şi foarte departe de următoarea gară. Deci, în plin câmp, în cântec de greier, cu stele deasupra noastră, sub cerul liber. Şi ne-am pus acolo paturile şi am dormit în aceea noapte sun cerul înstelat. (interviu cu Dora Sarafoleanu realizat de Cristina Mincu la 22 februarie 2005, AIOCIMS interviu nr. 2060)
